Profesorul american analizează escaladarea orizontală, avantajul strategic al Teheranului și consecințele globale ale războiului din Iran.

 

Continuăm seria interviurilor cu experți și profesori de relații internaționale cu privire la evoluția războiului din Iran. Interviurile precedente au acoperit o arie largă de perspective: economistul Justin Wolfers despre consecințele economice ale conflictului, profesorul Robert Pape despre „capcana escaladării”, respectiv expertul în arme strategice Andy Weber despre securizarea materialului nuclear. De asemenea, am publicat o evaluare preliminară a consecințelor strategice ale războiului, care poate fi citită aici.

În cele ce urmează, vă prezentăm, în traducere și într-o formă editată pentru claritate, un fragment din dialogul dintre John Mearsheimer, profesor la Universitatea din Chicago și Glenn Diesen, profesor la Universitatea de Sud-Est din Norvegia. Întregul interviu video poate fi urmărit aici.

 

Un război care escaladează pe orizontală

Glenn Diesen: Ni se alătură astăzi profesorul John Mearsheimer. Suntem în 15 iulie 2026, iar subiectul discuției este războiul din Iran, care pare să se poată transforma într-un război regional.

Are loc o escaladare intensă, dar, în același timp, tot mai multe țări par să fie atrase într-un conflict care s-ar putea extinde foarte mult.

Iranul este bombardat masiv de Statele Unite. SUA susțin că au reinstituit blocada navală. Iranienii ripostează, concentrându-și atacurile în special asupra Bahrainului, Kuweitului și Iordaniei, iar Yemenul a intrat în conflict atacând Arabia Saudită. Din câte înțeleg, saudiții își mobilizează acum trupele. De asemenea, Iranul a amenințat că va închide accesul la Marea Roșie.

Situația devine foarte complicată și mă întrebam cum o interpretați, pentru că avem aici foarte multe elemente de analizat.

John Mearsheimer: Aș adăuga că iranienii par să fi blocat Fujairah. Există două porturi importante prin care petrolul continuă să fie exportat din Orientul Mijlociu. Unul dintre ele este Yanbu, portul saudit de la Marea Roșie. După cum ați spus, se pare că rebelii Houthi ar putea bloca Marea Roșie. Aceasta ar însemna că petrolul saudit transportat către Yanbu nu ar mai putea ieși din Marea Roșie.

Aș mai observa că, chiar dacă Houthi nu blochează Strâmtoarea Bab el-Mandeb, punctul prin care Marea Roșie poate fi închisă, iranienii ar putea pur și simplu să atace Yanbu și să oprească fluxul de petrol saudit exportat prin acest port.

După cum am spus, au oprit deja fluxul de petrol din Fujairah. Acesta este portul Emiratelor Arabe Unite situat pe coasta Golfului Oman, în afara Strâmtorii Ormuz. Este foarte important să înțelegem că Emiratele Arabe Unite exportau prin Fujairah probabil aproximativ 1,7-1,8 milioane de barili pe zi. Acest flux a fost acum întrerupt. Se pare că și exporturile de petrol saudit prin Marea Roșie vor fi, cel mai probabil, întrerupte.

Ca să răspund la întrebare, ceea ce se întâmplă este că războiul escaladează mai degrabă pe orizontală decât pe verticală.

Vă amintiți că am avut acel amplu război aerian, de pe 28 februarie până în jurul datei de 8 aprilie. Apoi, războiul aerian s-a încheiat, iar pe 13 aprilie s-a trecut la blocadă.

Aceste schimburi de represalii care au loc acum în fiecare zi, de aproximativ opt zile, nu sunt comparabile cu războiul aerian. Nu au aceeași amploare. Mulți se întreabă dacă vom asista la o escaladare pe verticală, ceea ce ar însemna, de fapt, revenirea la războiul aerian care a avut loc în primele 40 de zile ale conflictului. Până acum, acest lucru nu s-a întâmplat.

În schimb, asistăm la escaladarea pe orizontală pe care ați descris-o foarte bine. Nu cred că Iordania fusese atacată înainte de acum câteva zile, dar este clar că baza americană din Iordania este acum lovită masiv. Bineînțeles, și statele din Golf sunt atacate intens.

 

Statele Unite nu au o teorie a victoriei

Glenn Diesen: Este întotdeauna dificil să facem predicții, dar un bun punct de plecare ar fi evaluarea strategiilor celor două părți: care sunt obiectivele pe care încearcă să le atingă și ce resurse pot mobiliza pentru atingerea lor?

Cum ar arăta, în opinia dumneavoastră, teoria victoriei din perspectiva americană, comparativ cu cea iraniană? Ce dorește să obțină fiecare parte și cum ar putea realiza acest lucru?

John Mearsheimer: Este o întrebare foarte bună. Să începem cu americanii. Nu cred că au o teorie a victoriei. Cred că președintele Trump acționează haotic, fără să știe ce să facă.

Dacă ne întoarcem la 17 iunie și la Memorandumul de înțelegere semnat în acea zi, acesta a reprezentat, în esență, un document de capitulare. Este cât se poate de clar că iranienii au câștigat în aproape toate privințele. Dacă analizăm cele 14 articole, mi se pare evident că iranienii au câștigat, iar noi, Statele Unite, am pierdut.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este următoarea: având în vedere ce s-a întâmplat după semnarea Memorandumului de înțelegere din 17 iunie, ce am făcut noi, din punct de vedere militar, pentru a schimba situația? De unde provine noua noastră capacitate de coerciție?

În mod evident, nu dispuneam de prea multe pârghii coercitive înainte de semnarea Memorandumului din 17 iunie. Altfel nu l-am fi semnat, pentru că era un document de capitulare. Prin urmare, ar trebui să putem susține că dispunem acum de o anumită capabilitate militară sau economică prin care putem schimba situația existentă la 17 iunie. Eu nu văd nicio dovadă în acest sens.

Dacă analizăm ceea ce a făcut Trump, observăm două lucruri. În primul rând, a reinstituit blocada. Blocada inițială a durat de pe 13 aprilie până pe 17 iunie, când a fost semnat Memorandumul de înțelegere. Așadar, a durat puțin peste două luni. Nu a funcționat. Tocmai de aceea am semnat Memorandumul de înțelegere.

De ce credem că va funcționa acum? Nu am nicio idee ce gândesc. Nu văd de ce ar funcționa acum, din moment ce nu a funcționat în trecut.

Al doilea lucru este că, începând din 7 iulie, președintele Trump a revenit la schimbul de represalii cu iranienii. De atunci și până astăzi, iranienii și americanii au fost angajați într-o campanie de atacuri și contraatacuri.

Dacă o campanie serioasă de bombardamente strategice nu a funcționat în primele 40 de zile și dacă am mai încercat anterior acest schimb de represalii, între 26 și 29 iunie, fără ca el să funcționeze, de ce credem că va funcționa acum?

Dacă analizăm ceea ce se întâmplă efectiv în această campanie de atacuri și contraatacuri, nu există nicio dovadă că noi am avea avantajul. Iranienii atacă intens țări precum Kuweitul, Bahrainul și Iordania. După cum am spus, iranienii au blocat Fujairah. Prin urmare, nici mie, nici aproape nimănui dintre cei pe care îi cunosc nu ni se pare că această campanie funcționează.

Campania de represalii nu funcționează, iar o nouă blocadă nu va funcționa nici ea. Atunci, cum vom dobândi pârghiile coercitive necesare pentru a obține un nou memorandum de înțelegere, în condiții mult mai favorabile decât cele pe care le-am obținut pe 17 iunie?

Nu văd niciun scenariu plauzibil care să susțină argumentul că vom câștiga de această dată, deși nu am câștigat data trecută.

 

Timpul lucrează în favoarea Iranului

Glenn Diesen: Da, uneori ai impresia că s-ar putea să nu existe, de fapt, niciun plan. Am văzut, bineînțeles, la fel ca dumneavoastră, că Trump a anunțat o taxă de 20% pentru toate navele care tranzitează Strâmtoarea Ormuz. Cred că numai 24 de ore mai târziu a început să dea înapoi, spunând că nu vor fi impuse taxe navelor și că nu ar trebui să existe astfel de taxe nicăieri.

Toate acestea sugerează că s-ar putea să nu existe, de fapt, o strategie și că deciziile sunt luate de la o zi la alta. Dacă așa stau lucrurile, situația este foarte îngrijorătoare.

Dar, dacă privim lucrurile din perspectiva iraniană, ce încearcă Iranul să obțină? Urmărește doar să se asigure că bazele americane sunt distruse? Încearcă să pună în pericol economia globală, mizând pe faptul că lumea va da vina pe Statele Unite și pe Israel?

Care este arma decisivă a iranienilor? Este controlul asupra Strâmtorii Ormuz? Cum poate câștiga Iranul? Sau, într-o anumită măsură, poate că a câștigat deja?

John Mearsheimer: La un moment dat, cel mai probabil, se va ajunge la un fel de acord. Îmi este greu să cred că nu se va ajunge la o formă de înțelegere.

Să ne gândim numai la problema nucleară. Statele Unite și Israelul sunt disperate să obțină un acord nuclear, iar un asemenea acord nu poate fi încheiat decât dacă luptele încetează și se ajunge la un nou memorandum de înțelegere. Nu există nicio cale de a ocoli acest lucru.

Nu știu exact încotro ne îndreptăm, dar, în opinia mea, trebuie să se ajungă la un acord. Situația nu poate continua la nesfârșit, cu siguranță nu din punctul de vedere al americanilor.

Întrebarea este, așadar, cum privesc iranienii această situație. Pe 17 iunie, când au semnat Memorandumul de înțelegere, în Iran existau numeroși oameni, numiți de obicei „radicalii”, adepții liniei dure, care considerau că era prea devreme pentru încheierea unui acord. În opinia lor, nu era momentul potrivit: „Statele Unite sunt la mâna noastră. Le avem exact acolo unde ne dorim. Să lăsăm războiul să continue. Cu cât trece mai mult timp, cu atât vom obține un acord mai bun.”

Aceasta era poziția adepților liniei dure. Ei mai spuneau: „Nu poți avea cu adevărat încredere în americani. Trebuie să-i aduci într-o situație disperată înainte de a putea încheia cu adevărat un acord cu ei.”

Adepții liniei dure au pierdut însă acea confruntare internă. Moderații au câștigat, iar rezultatul a fost Memorandumul de înțelegere semnat de iranieni.

La momentul respectiv, am susținut – nu în mod public, ci în discuțiile cu mai mulți prieteni care erau de acord cu mine – că adepții liniei dure aveau dreptate. Iranienii ar fi trebuit să mai aștepte.

Acum adepții liniei dure au triumfat. Iranienii nu vor reveni cu ușurință la condițiile Memorandumului de înțelegere. Vor negocia extrem de dur, pentru că înțeleg că, pe măsură ce războiul continuă, poziția Iranului devine mai favorabilă, întrucât dispune de tot mai multe pârghii de negociere.

Cu cât ne apropiem mai mult de prăpastie din punct de vedere economic și cu cât administrația Trump devine mai disperată, cu atât este mai probabil ca Iranul să obțină un acord foarte favorabil și ca americanii să fie constrânși să-l respecte.

Cred, așadar, că în interiorul Iranului adepții liniei dure au câștigat și nu au niciun interes să revină prea curând la negocieri. Mai mult decât atât, atunci când se vor întoarce la masa negocierilor, indiferent când se va întâmpla acest lucru, vor impune condiții foarte dure. Cu cât așteaptă mai mult, cu atât vor dispune de mai multe pârghii coercitive.

 

America nu deține dominația escaladării

John Mearsheimer: Cred că ceea ce face Trump este, de fapt, exact în avantajul adepților liniei dure. Cu cât continuă mai mult această escaladare, cu atât iranienii dobândesc mai multe pârghii coercitive.

Sincer să fiu, cred că Trump înțelege acest lucru. Tocmai de aceea spune că, dacă situația nu se rezolvă până săptămâna viitoare, va începe să atace poduri și centrale electrice. Asta a declarat.

De ce vorbește despre atacarea podurilor și a centralelor electrice începând de săptămâna viitoare? Pentru că știe că nu poate permite ca situația să continue astfel.

Mai există un motiv pe care trebuie să-l adăugăm: Statele Unite nu dispun de suficiente muniții pentru a purta un război de lungă durată. Să ne amintim că am oprit războiul de 40 de zile pe 8 aprilie, în parte pentru că începeam să rămânem fără muniții. Nu vrem să revenim la un război aerian de amploare, deoarece nu avem munițiile necesare.

Prin urmare, o campanie bazată pe schimburi de represalii reprezintă o strategie alternativă tolerabilă, dar numai pentru o anumită perioadă. Dacă este continuată mult timp, această strategie ajunge și ea să consume toate armele aflate în rezervă sau toate armele rămase.

Trump are, așadar, un interes direct ca războiul să se încheie. Problema este însă că, pe măsură ce urci pe scara escaladării, iranienii îți pot face tot felul de lucruri. Voi, adică americanii, nu dețineți dominația escaladării. Ceea ce se întâmplă în Fujairah, la Yanbu și, în general, în Marea Roșie nu face decât să demonstreze acest lucru.

Iranienii spun, în esență: „Dacă petrolului iranian nu i se permite să ajungă pe piețele mondiale, atunci niciun petrol nu va mai ieși din Orientul Mijlociu. Vom opri întregul flux de petrol.” Acest lucru ar avea consecințe dezastruoase asupra economiei internaționale.

 

Consecințele globale ale unei înfrângeri americane

Glenn Diesen: Da. Aș mai adăuga o întrebare: de ce să înceapă atacurile asupra podurilor și centralelor electrice abia săptămâna viitoare? Aceste obiective ar fi putut fi atacate încă de la început.

Cred însă că Trump știe și că, odată ce Statele Unite decid să atace infrastructura critică, iranienii vor face același lucru în statele din Golf. Acesta este motivul.

Din perspectiva iranienilor, pare că tot ceea ce trebuie să facă atunci când Statele Unite urcă pe scara escaladării este să suporte loviturile și apoi să răspundă în mod similar împotriva aliaților americani din Golf.

Dar ce va face Trump în acel moment? Întreaga strategie pare construită pe presupunerea că iranienii vor fi loviți atât de puternic încât, în cele din urmă, vor ceda și se vor supune cererilor Statelor Unite. Nu văd cum s-ar putea întâmpla acest lucru, având în vedere miza acestui conflict.

Aș vrea să vă întreb care credeți că vor fi consecințele mai ample ale acestui război și ale unei înfrângeri a Statelor Unite. Au fost consumate foarte multe resurse militare. Putem vorbi și despre consecințe economice și, evident, despre efecte geostrategice, prin modificarea raportului de putere din Orientul Mijlociu.

Dar care sunt implicațiile mai ample pentru umbrela de securitate oferită de Statele Unite la nivel mondial? Văd informații din Japonia și Coreea de Sud potrivit cărora unele dintre resursele militare destinate acestor țări fie sunt redirecționate, fie nu mai ajung la destinație. Auzim comentarii similare și din partea europenilor.

Care credeți că vor fi consecințele acestui război? Sunt dificil de evaluat, deoarece o înfrângere în acest conflict ar fi foarte diferită de o înfrângere precum cea din Afganistan sau Irak.

John Mearsheimer: Dacă vorbim despre structura alianțelor și despre rețeaua bazelor militare americane din Golful Persic, cred că războiul va avea consecințe uriașe. Acestea nu pot fi evitate.

Întrebarea pe care o ridicați este ce se va întâmpla în afara Golfului.

În ceea ce privește Asia de Est, Statele Unite și-au slăbit deja postura de descurajare în raport cu China. Cred că nu există nicio îndoială în această privință. După cum am mai spus în această emisiune, în loc să pivotăm către Asia, am pivotat dinspre Asia, deoarece, în ultimele luni, am transferat din Asia de Est către Orientul Mijlociu numeroase resurse militare prețioase. Prin urmare, ne-am slăbit poziția în Asia de Est.

Realitatea este însă că Statele Unite și aliații lor est-asiatici au nevoie unii de ceilalți și vor continua să coopereze.

Nu există nicio îndoială că sud-coreenii și japonezii, printre alții, au în acest moment îndoieli serioase cu privire la capacitatea de judecată a americanilor. Pentru un lider japonez sau sud-coreean, este probabil extrem de neliniștitor să privească administrația Trump acționând haotic și să se gândească la faptul că depinde de Statele Unite ale Americii pentru asigurarea umbrelei sale de securitate. Această perspectivă nu este deloc liniștitoare.

Dar, din nou, sud-coreenii, japonezii și celelalte țări din Asia de Est aliate cu Statele Unite nu prea au altă opțiune decât să colaboreze cu America pentru a contracara China. Bineînțeles, și din punctul de vedere al Statelor Unite, contracararea Chinei este deosebit de importantă.

Prin urmare, cred că, în ultimă instanță, efectele acestei înfrângeri din Golf asupra structurii alianțelor americane din Asia de Est vor fi limitate.

În ceea ce privește Ucraina și Rusia și, implicit, angajamentul Statelor Unite față de Europa, situația este foarte greu de descifrat.

Până de curând, părea că Trump încearcă să reducă substanțial prezența militară americană în Europa și să transfere europenilor responsabilitatea gestionării Rusiei în Ucraina. Această orientare pare însă să se fi schimbat.

Dacă analizăm ceea ce s-a întâmplat la reuniunea G7 din Franța, de la jumătatea lunii iunie, și apoi la summitul NATO de la Ankara, de la începutul lunii iulie, se pare că americanii – și aici vorbim despre președintele Trump – au susținut campania europenilor de a ajuta Ucraina să continue războiul împotriva Rusiei.

Așadar, în acest moment, nu pare că angajamentul nostru față de Europa și față de NATO se diminuează. Este însă foarte greu de spus cum va evolua situația în timp, în mare măsură pentru că Trump își schimbă opinia o dată la câteva zile și se poate întoarce împotriva europenilor de la un moment la altul.

Prin urmare, cine poate ști cu exactitate ce se va întâmpla? Pentru moment, se pare că acest dezastru din Golf nu produce efecte negative asupra Alianței Nord-Atlantice.