După patru luni de război SUA-Iran, Orientul Mijlociu a intrat într-o etapă de reașezare strategică. Iranul a trecut de la logica supraviețuirii la una a ambiției. Strâmtoarea Ormuz a fost transformată într-o pârghie de negociere de care depinde economia globală, iar limitele puterii americane au devenit evidente pentru aliați și adversari deopotrivă.

Inițierea acestui război de către președintele american Donald Trump a fost o eroare strategică transformată într-o înfrângere strategică pentru Statele Unite, din care toată lumea a avut de pierdut. Războiul a început fără obiective clare și fără o direcție precisă. Ulterior, administrația americană a încercat să prezinte public o serie de obiective maleabile: schimbare de regim, distrugerea programului nuclear al Iranului și eliminarea amenințării nucleare, distrugerea programului de rachete balistice, eliminarea sprijinului Iranului pentru grupările teroriste proxy din regiune, distrugerea marinei iraniene. Reputatul jurnalist american de afaceri internaționale Michael Weiss constată că toate aceste obiective operaționale, cu excepția parțială a ultimului, au eșuat.

La ora la care scriu aceste rânduri, soarta Memorandumului de Înțelegere dintre SUA și Iran, semnat într-o ironie istorică de Donald Trump la Versailles, este incertă. În orice caz, Memorandumul este doar etapa premergătoare unui posibil acord și începutul, nu sfârșitul, unui proces.

Cert este însă că nu ne vom întoarce la status quo-ul de dinainte de 28 februarie. Propun în cele ce urmează o evaluare preliminară, desigur incompletă, de tip „înainte și după” a consecințelor acestui conflict, pe mai multe dimensiuni strategice.

 

Slăbirea puterii americane în Orientul Mijlociu

Beneficiind de cea mai puternică, modernă și mai bine dotată armată din lume, Statele Unite au dezvoltat propriul tip de angajament într-un conflict. Modul american de a purta război (the American way of war), așa cum îl numește Eliot Cohen, însemna un stil strategic și operațional bazat pe forțe avansate, supremație aeriană, echipamente scumpe de ultimă generație. Acest stil era posibil cu ajutorul alianțelor globale și al bazelor militare americane apropiate de zone de conflict. Timp de mulți ani, statele arabe din Golf au mizat pe protecția Statelor Unite și au investit în umbrela de securitate oferită de SUA.

Astăzi, relatările presei americane arată că bazele militare din regiune au fost distruse. Capacitatea SUA de a asigura protecția aliaților este sub semnul întrebării, iar modul de război american și-a demonstrat limitele în fața noului tip de război bazat pe drone ieftine.

În ciuda distrugerilor masive cauzate de bombardamentele americane, Iranul și-a păstrat capacitatea de a lovi statele aliate din regiune. Potrivit unui raport al CIA din luna mai, la acea dată Iranul păstra încă 70% din arsenalul balistic.

Iranul continuă să dețină uraniu înalt îmbogățit, iar soarta și locația materialului nuclear sunt necunoscute.

La scurt timp după începerea războiului, în absența unei strategii clare și în lumina eșecului atingerii obiectivelor administrației americane, a devenit evident că nu existau decât două direcții: fie o escaladare majoră care ar fi însemnat o invazie terestră desfășurată de trupele americane, cu consecințe catastrofale; fie un tip de înțelegere în care Statele Unite trebuiau să facă diferite concesii Iranului, pe principiul „l-ai spart, l-ai luat” (you break it, you own it).[1]

În aceste condiții, existența unui Memorandum de Înțelegere între SUA și Iran este o evoluție pozitivă. Un acord este necesar pentru a evita un „război fără sfârșit”. Dar conținutul acestui Memorandum, prin concesiile făcute Iranului, consfințește un eșec. Jurnalistul David Frum consideră că Statele Unite au suferit nu doar o „înfrângere strategică,” ci și una „operațională.”

 

Iran de la „supraviețuire la ambiție”

Evaluarea potrivit căreia Iranul a trecut de la „supraviețuire la ambiție” îi aparține profesorului Robert Pape și descrie o schimbare semnificativă în postura Iranului și în percepția față de acest stat.

Înainte de conflict, Iranul era privit drept un stat „paria”, izolat în regiune și în plan internațional. Patru luni mai târziu, Iranul este văzut ca o putere regională în ascensiune, cu care statele lumii sunt dispuse să negocieze. Iranul are acum la dispoziție un instrument de descurajare pe care a demonstrat că nu ezită să îl utilizeze: controlul asupra Strâmtorii Ormuz.

Înainte de război, Strâmtoarea Ormuz era deschisă, cu respectarea libertății de navigație. Experții au simulat de-a lungul timpului „jocuri de război” cu privire la închiderea Strâmtorii și consecințele sale. Acestea erau doar scenarii. Acum însă știm și că Iranul este capabil să țină Strâmtoarea închisă și care sunt efectele globale. Iranul reclamă suveranitate asupra Strâmtorii, iar, la ora actuală, cel mai favorabil scenariu pare unul în care Iranul și Omanul gestionează un sistem de taxare pentru tranzitul prin Ormuz. Chiar dacă acesta se va relua, amenințarea că traficul naval poate fi oricând blocat se va perpetua.

Departe de a fi determinat o schimbare de regim, intervenția americană a condus la întărirea și radicalizarea regimului islamic și la creșterea puterii Gărzii Revoluționare Islamice. Într-un articol publicat recent în Foreign Affairs, Narges Bajoghli și Vali Nasr, profesori afiliați Johns Hopkins University, estimează că „războiul a dat naștere unui nou Iran, care va remodela Orientul Mijlociu și va influența geopolitica” pe termen lung. Decapitarea regimului nu a generat un colaps, ci o schimbare de generație, nu doar la nivelul conducerii, ci și în eșaloanele inferioare. Această nouă generație este orientată mai puțin spre activism revoluționar și mai mult spre administrarea statului, are mai multă „răbdare strategică” și este mai radicală în acțiuni.

Pe acest fond, așa cum remarca Richard Haass, Memorandumul reprezintă o „victorie masivă” pentru regimul din Iran, în timp ce poporul iranian se numără printre cei care au cel mai mult de suferit. „Regimul va beneficia de un aflux considerabil de resurse financiare, care îi va consolida controlul asupra țării și îl va ajuta să se reînarmeze, precum și să își reînarmeze grupările proxy. În doar două luni, poate impune taxe de trecere și, foarte probabil, alte forme de control care să afecteze utilizarea Strâmtorii Ormuz.”

 

Reconfigurarea balanței de putere în regiune

Punerea sub semnul întrebării a eficienței umbrelei de securitate americane în regiune și ascensiunea Iranului au schimbat deja echilibrul de putere în Orientul Mijlociu. În același timp, Israelul este mai izolat în regiune și în plan internațional, iar un acord de pace este condiționat de încetarea operațiunilor Israelului în Liban.

Același Robert Pape a scris de curând despre noua ordine de securitate în Orientul Mijlociu: „Înainte de războiul cu Iranul, Israelul părea puterea în ascensiune în Orientul Mijlociu. Acordurile Abraham se extindeau, Iran părea tot mai izolat și mulți observatori considerau că timpul este în favoarea Israelului. Războiul se poate să fi schimbat această traiectorie. Timp de trei decenii Orientul Mijlociu s-a bazat pe o presupunere simplă: puterea americană, superioritatea militară a Israelului și rivali regionali slabi vor defini viitorul. Azi aceste fundamente au devenit mai puțin certe.”

Emiratele Arabe Unite, Qatar, Arabia Saudită, statele din Golf au proiectat în timp percepția unei regiuni prospere și sigure, atrăgătoare pentru investiții, un „paradis” pentru turiști, companii, tehnologie. Toate acestea, dar mai ales percepția siguranței și predictibilității, s-au spulberat în mare măsură.

Eliot Cohen vorbește despre alegerea pe care o vor avea de făcut de acum statele arabe: „Statele arabe vor trebui să aleagă între o politică de conciliere directă față de Iran și acceptarea multora dintre cerințele acestuia – alegere făcută deja, se pare, de Qatar și, posibil, de Oman – și o poziție mai mixtă, bazată pe plăți și armament, precum cea a Arabiei Saudite.”

Toate aceste elemente nu sunt disparate, ci zugrăvesc tabloul unei schimbări profunde în regiune.

 

Efecte sistemice

Axa autocrațiilor iese întărită din acest conflict. Rusia și China nu și-au ascuns sprijinul pentru Iran, în timp ce falia dintre actuala administrație americană și aliații săi tradiționali occidentali se adâncește.

Potrivit politologului Ian Bremmer, războiul din Iran confirmă faptul că ne aflăm într-o lume în care nicio mare putere nu mai este dispusă ori capabilă să asigure ordine – situație pe care Bremmer o descrie prin conceptul „G-Zero World”. În articolul pe care l-a publicat recent în Foreign Affairs, alături de Firas Maksad, Bremmer consideră că Statele Unite vor rămâne un actor de securitate în regiune, dar într-o postură slăbită semnificativ. În schimb, China poate să fie „principalul beneficiar geopolitic” al conflictului, fiind percepută, prin contrast, drept un actor mai stabil și mai predictibil.

Dar efectele sistemice nu se rezumă la marile puteri. O serie de jucători regionali și puteri mijlocii se reprofilează în această perioadă pe scena globală.

Astfel, închiderea strâmtorii Ormuz este o lecție cu privire la războiul economic și la faptul că descurajarea poate îmbrăca în mod credibil această formă.

Eșecul interceptoarelor scumpe în fața dronelor ieftine a scos la iveală atuurile tehnologice pe care le deține astăzi Ucraina. Capacitatea sa de inovare și adaptare la războiul modern al dronelor a transformat Ucraina în furnizor de securitate și partener al statelor arabe. Un alt exemplu este Pakistan, stat care a început să se profileze drept mediator și negociator, acceptat în această calitate de toate părțile.

La ora actuală avem multe incertitudini. Dar știm că Orientul Mijlociu este într-un proces de reașezare. Rămâne de văzut cum vor sta lucrurile peste un an sau peste un deceniu, dar putem spune de pe acum că regiunea a intrat într-o nouă etapă istorică. Actorii din regiune au început deja să își regândească strategiile și să se adapteze noului context.

 

[1] Faimoasa zicală era avertismentul pe care Secretarul de Stat Colin Powell i-l adresa președintelui George W. Bush înainte de războiul din Irak.