După izbucnirea războiului din Iran, am început publicarea unei serii de interviuri cu experți care ne pot ajuta să înțelegem mai bine natura conflictului și consecințele sale, dincolo de știrile zilnice și interpretările de suprafață. Am început cu economistul Justin Wolfers, care a vorbit despre prețul petrolului și impactul economic global (interviu disponibil aici) și cu profesorul Robert A. Pape, care descrie capcana escaladării și modul în care un succes tactic devine eșec strategic. (disponibil aici)

Continuăm seria cu un dialog între John Plenzler, veteran decorat al Marinei americane, și Andy Weber, expert în arme strategice cu 30 de ani de experiență în administrația americană, unde a lucrat pentru contracararea amenințării armelor nucleare, biologice și chimice.

Andy Weber este Senior Fellow la Janne E. Nolan Center on Strategic Weapons. În cariera sa, Weber a securizat uraniu puternic îmbogățit destinat reactoarelor de submarine din Kazahstan, după prăbușirea Uniunii Sovietice. A participat la securizarea a 21 de MiG-29 capabile nuclear din Moldova și a combustibilului nuclear în Republica Georgia.

Cei doi vorbesc despre dificultatea securizării materialului nuclear în Iran, pe care Casa Albă a invocat-o în numeroase rânduri, și despre posibile soluții.

Câteva concluzii din interviu:

  • Chiar și în condițiile unui guvern permisiv și ale unei cooperări a Iranului, demersul securizării materialului nuclear este o provocare logistică imensă.
  • Sigura ieșire din conflict este cea diplomatică, iar cea mai bună cale de rezolvare a problemei materialului nuclear ar fi negocierea relocării sale într-o țară terță.
  • Nu există un „drept de a îmbogăți uraniul”, dar acest narativ a devenit acum pentru Iran o chestiune de prestigiu național. Există potențialul pentru o soluție diplomatică de compromis.
  • Pericolul existenței armelor nucleare tactice este acela că riscă să dilueze linia între războiul nuclear și cel convențional. Folosirea oricărei arme nucleare ar duce la escaladare rapidă și la un război nuclear generalizat.
  • Prin faptul că nu pierd, iranienii câștigă.
  • Pe termen scurt, cel mai benefic rezultat ar fi o încetare a focului care să permită reluarea traficului normal prin Strâmtoarea Ormuz.

Redăm mai jos prima parte a interviului care este dedicată războiului din Iran. În a doua parte, interviul abordează și alte teme (precum arme biologice, neproliferarea după sfârșitul Războiului Rece, pericolul pandemiilor) și poate fi ascultat în întregime aici.

 

Proiectul Sapphire: Lecții din Kazahstan

„Securizarea uraniului nu este ca un raid precum în cazul lui Maduro, intri și ieși. Ar necesita săptămâni la fața locului, o forță terestră de mii de oameni, un aerodrom. Ar fi o provocare logistică enormă.”

John Plenzler:

Războiul cu Iranul durează de mai bine de șase săptămâni. Tu chiar ai intrat în unele țări pentru a securiza uraniu puternic îmbogățit și alte materiale periculoase. Ce ar fi necesar pentru a face același lucru în Iran și cum se compară experiența ta din trecut, din Kazahstan, cu ceea ce vedem astăzi pe teren în Iran?

Andy Weber:

Permite-mi să fac un pas înapoi și să descriu puțin Project Sapphire din Kazahstan, proiectul în care am fost implicat în 1993–1994.

Am aflat despre un stoc de uraniu de calitate pentru arme, îmbogățit la 90%, aproximativ 600 de kilograme, deci suficient pentru câteva zeci de arme nucleare, și am lucrat în secret cu guvernul Kazahstanului pentru a ambala în siguranță materialul și a-l transporta în Statele Unite.

Doar partea de ambalare a acestui proiect a necesitat o echipă de peste 30 de persoane, șase săptămâni de muncă în ture lungi pentru a putea să-l mutăm în siguranță.

Așadar, ideea pe care vreau să o subliniez despre Iran, și marea problemă nerezolvată din domeniul nuclear, este reprezentată de cele peste 440 de kilograme de uraniu îmbogățit la 60%. Acesta se află în mare parte adânc în tunelurile de la Esfahan, pe care le-am bombardat în iunie în cadrul Operațiunii Midnight Hammer.

Nu cunoaștem starea tunelurilor. Știm că iranienii au blocat intrările, am văzut camioane, inclusiv cu pământ, așa că pentru a avea acces la HEU (uraniu puternic îmbogățit) de acolo ar fi nevoie practic de o mică operațiune minieră de excavare.

Ar trebui adus echipament de mutat pământul, iar pentru siguranță ar trebui să fii complet echipat în costume MOPP, în care este dificil să lucrezi. Ar putea fi capcane, iar noi nu știm starea recipientelor propriu-zise, care cântăresc 100 de livre, mari, ca niște butelii de scufundare.

Dacă acestea sunt compromise, ar putea fi eliberat acid fluorhidric extrem de toxic.

Intrarea într-o astfel de situație, cu toate necunoscutele sale, nu este ceva de genul unui raid rapid precum în cazul lui Maduro, nu intri și ieși cu o unitate specială de elită. Ar necesita zile sau săptămâni la fața locului și, fiind în centrul Iranului, ar trebui desfășurată o forță terestră de câteva mii de oameni pentru a securiza situl și a opera un mic aerodrom. Ar fi o provocare logistică enormă.

John Plenzler:

Ai spus că în Kazahstan, care era un mediu permisiv, ai lucrat în secret cu guvernul pentru a permite forțelor noastre să intre, să securizeze situl și să încarce materialul în două aeronave C-5 Galaxy pentru a-l scoate din țară. Dar când aceste lucruri sunt depozitate, nu sunt pur și simplu adunate la un loc, nu-i așa?

Andy Weber:

Da, siguranța este o parte foarte importantă a acestui proces. Avem oameni foarte bine instruiți pentru a gestiona materiale nucleare, dar într-o astfel de situație, într-un mediu ostil, ar fi o provocare uriașă și cred că un risc prea mare pentru militarii noștri.

John Plenzler:

Chiar dacă forțele aeriene și navale iraniene au fost în mare parte neutralizate, ei au încă peste un milion de oameni în armată. Și este un mediu nepermisiv. Regimul a demonstrat că este motivat să rămână la putere și este dispus să facă lucruri extreme pentru a menține acest control.

Andy Weber:

Iranienii au avut multe luni din iunie până acum pentru a instala eventual capcane. Aceasta este problema. Putem afla doar până la un punct din informațiile noastre.

 

Soluția diplomatică: Relocarea uraniului

„Cea mai bună cale ar fi negocierea unui plan de relocare a materialului nuclear într-o țară terță.”

John Plenzler:

Care ar fi o soluție mai bună?

Andy Weber:

Cu cât m-am gândit mai mult la acest lucru în ultimele săptămâni, acum că avem negocieri de încetare a focului în curs, cu Pakistanul ca mediator, cred că cea mai bună cale ar fi negocierea unui plan de eliminare cu care iranienii ar coopera măcar la nivel minimal pentru relocarea materialului într-o țară terță, poate chiar Pakistan.

Revenind la JCPOA, acordul nostru cu Iranul, negociat în timpul administrației Obama, aceștia nu aveau atunci uraniu puternic îmbogățit. Aveau uraniu slab îmbogățit, puțin peste 3,6%, iar acesta a fost mutat în Rusia cu cooperarea Iranului.

Există deci un precedent pentru scoaterea acestui tip de material din țară. Mutarea lui într-o țară terță ar fi, cred, cea mai bună soluție. Acolo ar putea fi diluat.

Se pare că iranienii au vorbit despre diluarea lui pe cont propriu, dar asta ar dura foarte, foarte multe luni și le-ar oferi poate mai multe oportunități de a devia material.

John Pleznler:

Una dintre problemele de după operațiunea Midnight Hammer din vară a fost că nu am mai avut inspectori în teren capabili să evalueze.

Andy Weber:

Inspectorii nu au mai fost la fața locului din iunie, așa că ne-am pierdut „ochii și urechile” asupra a ceea ce se întâmplă în interiorul acestor instalații.

Când am fost Secretar Adjunct al Apărării pentru programe de apărare nucleară, chimică și biologică între 2009 și 2014, am început un program pentru dezvoltarea unei muniții numite MOP – Massive Ordnance Penetrator sau GBU-57.

Aceasta a fost creată special pentru Fordow, unul dintre siturile de îmbogățire aflate adânc sub pământ, bombardat în iunie. Cred că acel sit, precum și situl de la Natanz, au fost în mare parte distruse în operațiunea Midnight Hammer din iunie.

Situl de la Esfahan a fost, de asemenea, bombardat, dar adânc în aceste tuneluri, pe care probabil nu le-am penetrat foarte bine, există încă o cantitate semnificativă, suficientă pentru poate 10–12 arme nucleare.

John Plenzler:

Există o teorie conform căreia fostul ayatollah era cel care îi împiedica să construiască efectiv o armă nucleară, iar acum, odată ce a fost înlăturat, fiul, fiind mai dur, și poate elemente mai dure din cadrul IRGC ies în prim-plan. Care este evaluarea ta? Sunt acum și mai motivați să dezvolte o armă nucleară?

Andy Weber:

Nu este un bloc monolitic. Există diferite părți ale guvernului iranian și, evident, în acest moment sunt în dezordine. Dar Ayatollahul Khamenei, tatăl, a fost consecvent în a nu face ultimii pași pentru dezvoltarea unei arme nucleare. El își dorea programul nuclear, dar nu luase acea decizie politică de a se avânta spre o armă.

Este posibil ca după iunie, și odată cu acest nou guvern și mai dur, să fi luat o decizie politică că au nevoie de o armă nucleară pentru a descuraja astfel de atacuri. Ar fi o evoluție teribilă. Dar, sincer, nu cred că Statele Unite sau Israelul ar permite vreodată acest lucru, iar orice informație în acest sens ar duce foarte rapid la acțiune dacă i-am vedea mutând materialul.

John Plenzler:

Sunt curios, dintr-o perspectivă strategică, se pare că Iranul este deja capabil să influențeze lucrurile destul de semnificativ, chiar și doar cu drone relativ ieftine, afectând aprovizionarea globală cu energie. Mai au nevoie de o armă nucleară în acest moment pentru a-și impune voința la nivel internațional?

Andy Weber:

Cred că, de fapt, țările își îmbunătățesc securitatea prin faptul că nu dețin arme nucleare – mă refer la țările care nu le au deja, dar care ar putea încerca să le obțină cu încălcarea Tratatului de Neproliferare Nucleară.

 

Pericolul armelor nucleare tactice și riscul escaladării

„Utilizarea oricărei arme nucleare ar duce la escaladare masivă și la un război nuclear general.”

John Plenzler:

Ai menționat într-una dintre prezentările tale recente că amenințarea unui război nuclear ar putea fi, de fapt, mai mare astăzi decât în timpul Războiului Rece. Poți să dezvolți?

Andy Weber:

Da, a existat această tendință, cred eu îngrijorătoare, pe care președintele Putin a început-o cu mai bine de 15 ani în urmă, de revenire la ceea ce am numi arme nucleare de câmp de luptă sau așa-numitele arme nucleare tactice. Acestea sunt tipuri de arme cu rază mai scurtă și putere mai redusă, pe care a amenințat că le va folosi în Ucraina, iar eu cred că aceasta este o tendință foarte periculoasă.

În anii ’70 și ’80, politica NATO era de a avea arme nucleare tactice desfășurate în avans. Armata avea proiectile de artilerie nucleară, iar situația era foarte periculoasă. Cu alte cuvinte, linia dintre războiul nuclear și războiul convențional era estompată de aceste așa-numite arme nucleare mai mici.

Problema este că utilizarea oricărei arme nucleare ar putea duce la o escaladare masivă și la un război nuclear general. Așadar, sunt foarte sceptic că există un „deficit” de arme nucleare tactice. De fapt, cred că Statele Unite și-ar slăbi capacitatea de descurajare dacă ar crește desfășurarea armelor nucleare tactice. Și permiteți-mi să explic puțin, pentru că nu este un punct de vedere comun.

Vrem ca Putin sau Xi, de exemplu, să creadă că dacă folosesc o armă nucleară mică, în cel mai rău caz vor primi una mică înapoi, într-un fel de echivalență?

Nu. Vreau ca ei să creadă că, dacă folosesc orice armă nucleară, riscă un răspuns strategic. De aceea sunt un susținător ferm al triadei noastre nucleare, al forței noastre strategice.

Dar cred că orientarea spre arme mai mici, așa cum face președintele Trump prin dezvoltarea unei variante nucleare de rachetă de croazieră lansată de pe mare, va slăbi de fapt descurajarea noastră. De aceea m-am opus în mod constant acestui nou sistem de arme nucleare.

O altă problemă a armelor nucleare tactice este că sunt delegate la niveluri inferioare. Ele sunt în teren, iar problema ambiguității este una majoră.

Imaginați-vă că aveam rachete nucleare în trecut – până când președintele Bush le-a retras de pe nave în 1991 – aveam Tomahawk-uri convenționale și Tomahawk-uri nucleare, iar acestea erau lansate de pe aceleași nave.

Dacă ești China într-un scenariu legat de Taiwan și un Tomahawk zboară în direcția ta, fie că vine de la un submarin american sau că acum le-am furnizat Japoniei și Australiei, nu ai de fapt nicio modalitate de a ști dacă acel sistem transportă o armă nucleară. Acest lucru ar putea duce la o eroare de calcul și la o escaladare peste pragul nuclear. Viteza cu care s-ar desfășura un astfel de război ar fi extrem de mare, iar dependența noastră de inteligența artificială pentru sprijinirea procesului decizional crește într-adevăr riscurile.

De aceea cred că acesta este cel mai periculos moment pe care l-am avut, cu siguranță de la Criza rachetelor din Cuba încoace, în ceea ce privește posibilitatea utilizării armelor nucleare.

 

Iranul și mitul „dreptului de a îmbogăți”

„Nu există un drept de a îmbogăți, dar au repetat acest lucru de atât de multe ori încât acum este legat de prestigiul național. Există potențialul pentru o soluție diplomatică de compromis.”

John Plenzler:

Pare că fostul ayatollah îmbogățea uraniul mai degrabă ca monedă de negociere.

Andy Weber:

Ei construiau către un fel de capacitate latentă.

Iranul nu are un drept de a îmbogăți, nu există așa ceva. Au dreptul la utilizarea pașnică a energiei nucleare, motiv pentru care JCPOA le-a permis să dețină uraniu slab îmbogățit, puțin peste 3,6%, pentru reactoarele lor de energie.

Nu au un astfel de drept, nu există un drept de a îmbogăți. Însă au repetat acest lucru de atât de multe ori, timp de decenii, încât acum este legat de prestigiul național. Așa că sunt reticenți să renunțe complet la îmbogățire.

Dar cred că există potențial pentru o soluție diplomatică de compromis, în care ar putea avea un moratoriu, iar apoi o capacitate foarte limitată de îmbogățire.

 

Provocările războiului asimetric

„Prin faptul că nu pierd, iranienii câștigă. Cel mai probabil rezultat benefic pe termen scurt ar fi o încetare durabilă a focului care să permită revenirea la normal a traficului prin Strâmtoarea Ormuz.”

John Plenzler:

Când ne uităm la război în ansamblu, schimbarea regimului în Iran a fost un obiectiv. Se pare că am consumat mai mult de șase săptămâni și miliarde de dolari pentru a înlocui un ayatollah mai în vârstă cu unul mai tânăr, mai dur.

Au fost succese considerabile în ceea ce privește reducerea capacităților militare convenționale, în special Forțele Aeriene și Marine. Și totuși Iranul are în continuare capacitate de proiecție strategică prin rachete și drone și mine sau chiar prin simpla amenințare cu mine. Probabilitatea trebuie să fie doar de unu în canalul de navigație pentru a speria asigurătorii.

Îmi amintește de Afganistan: este ușor să intri și foarte greu și sângeros să te retragi. Britanicii și-au învățat lecția, rușii și-au învățat lecția, noi nu am reușit să ne învățăm lecția. Care crezi că este cel mai probabil rezultat benefic pe care l-am putea obține în acest moment al războiului cu Iranul?

Andy Weber:

Pe termen scurt, o încetare durabilă a focului care să permită traficului prin Strâmtoarea Ormuz să revină la normal.

Pentru mine, în continuare cea mai importantă problemă este rezolvarea prezenței acestui uraniu îmbogățit la 60%. Așa cum am explicat, putem negocia transferul său către o țară terță.

Iar apoi, pe termen mediu, să sperăm că poporul iranian va avea un guvern mai bun. Dar nu putem face ca acest lucru să se întâmple. Cu siguranță nu îl putem face să se întâmple din aer.

Introducerea forțelor terestre ne-ar putea atrage din ce în ce mai adânc în conflict.

John Plenzler:

Cred că, în multe privințe, IRGC speră la o schimbare de regim în SUA, odată cu alegerile intermediare. Ei știu că, dacă prețul combustibilului crește suficient de mult, publicul american va deveni din ce în ce mai nemulțumit și, poate, va avea loc o schimbare în ambele camere ale Congresului.

Iranienii duc un război total pentru supraviețuire, în timp ce noi ducem un război limitat pentru obiective neclare, care par să se schimbe constant.

Andy Weber:

Prin faptul că nu pierd, ei câștigă. Ar fi trebuit să ne așteptăm că vor închide Strâmtoarea și vor folosi capabilități asimetrice. Amintiți-vă că Iranul a furnizat aceste drone Shahed Rusiei pentru o utilizare foarte eficientă în Ucraina. Știam despre amenințările lor cu rachete. Nu ar fi trebuit să fim surprinși.

Dar capacitatea lor de a lovi ținte vulnerabile este ceea ce face situația atât de dificilă. Pot lovi petroliere, care sunt neprotejate, plutind în Golf. Pot lovi uzine de desalinizare, rafinării petrochimice din statele din Golf. Acest tip de război asimetric împotriva țintelor „soft” este extrem de greu de gestionat pentru noi.