La finele lui 2023 scriam o retrospectivă a anului care tocmai se încheia și identificam câteva lecții pentru 2024: „Partidele democratice din România nu au voie nici să cadă în capcana „surprizei”, nici să balanseze între optimism exagerat, așteptări nerealiste și fatalism sau pesimism demobilizator, nici să uite de impactul politicii interne asupra politicii externe și reciproc. Anul 2024 va fi despre efortul de a mobiliza alegătorii în vederea unei bătălii în care miza nu este cine ce post ocupă, ci democrația și securitatea națională pe termen lung.”

Avertismentul meu de atunci din păcate s-a adeverit. Spun din păcate pentru că partidele democratice din România au căzut în capcana „surprizei”, au avut așteptări nerealiste și au subestimat impactul politicii externe asupra percepțiilor din politica internă, dar și consecințele politicii interne asupra evoluțiilor din politica externă. România încheie anul 2024 în plină bătălie pentru viitorul democrației și securității naționale pe termen lung și continuă sezonul electoral în 2025.

Super anul electoral 2024

Dar țara noastră nu este singură în acest concert. 2024 a fost un an extraordinar prin numărul mare de state care au desfășurat alegeri – 3,7 miliarde de oameni din 72 de țări s-au prezentat la urne. Deja din a doua parte a lui 2024 am putut constata un așa numit val anti-guvernamental (anti-incumbency wave) și un masiv vot de protest împotriva celor aflați la putere în toate colțurile lumii. Presiunile multiple acumulate în perioada pandemiei și post-pandemiei, nemulțumirile sociale și economice în special din cauza inflației, teama de război și oboseala acumulată, pe fondul conflictelor din Ucraina și din Orientul Mijlociu, frustrările generate de incapacitatea leadershipului politic de a performa sau de a veni cu soluții adecvate au răbufnit la urne.

În Marea Britanie, Partidul Conservator a suferit cea mai grea înfrângere din 1832 încoace, iar laburiștii au revenit la putere după 14 ani. Din iulie și până acum însă, gradul de aprobare pentru noul premier Keir Starmer s-a erodat masiv (43% în patru luni). În Franța, președintele Emmanuel Macron a jucat cartea alegerilor anticipate în speranța de a stăvili ascensiunea extremei drepte, dar scrutinul a produs un rezultat haotic, cu un parlament împărțit în trei între extrema dreaptă, extrema stângă și centriștii lui Macron. Partidele aflate la putere au pierdut alegerile ori au pierdut un număr important de mandate în Portugalia, Belgia, Austria, Croația, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Lituania și România. În Japonia, Partidul Liberal Democrat, care a guvernat aproape continuu din 1955, și-a pierdut majoritatea în camera inferioară pentru prima dată în ultimii 15 ani. Iar în Africa de Sud, Congresul Național African a pierdut majoritatea parlamentară pentru prima dată de la sfârșitului Apartheidului. Chiar și în India, premierul Narendra Modi a câștigat alegerile, dar partidul său a obținut mai puține mandate și este nevoit să guverneze în coaliție.

În schimb, Republica Moldova a reușit să își păstreze drumul european, iar Maia Sandu a câștigat un nou mandat, dar nu fără emoții.

La toate acestea se adaugă, bineînțeles, Statele Unite, unde Donald Trump se reîntoarce la Casa Albă pentru un al doilea mandat, iar Partidul Republican va deține toate pârghiile puterii – administrația și ambele Camere ale Congresului. Revenirea lui Donald Trump în fruntea administrației americane este înconjurată de incertitudine în ce privește direcțiile de politică externă. Declarațiile sale din campanie și mai ales de după realegere sunt o combinație între izolaționismul sintetizat de conceptul „America first”, preferat de baza sa electorală și expansionism.

În noiembrie, Steven Levitsky, profesor la Harvard, specialist în declinul democratic, constata că de când a început pandemia, în 40 din 54 runde de alegeri în democrațiile occidentale, cei aflați la putere au fost îndepărtați din funcție.

Profesorul Daniel Drezner observă însă faptul că nu doar regimurile democratice sunt cele care se află sub presiune sau pe punctul de a face implozie (breaking point), ci și cele autoritare.

„Deși în domeniul științelor politice s-a purtat recent o dezbatere intensă cu privire la cât de important este tipul de regim, există totuși un consens destul de solid că este mai ușor să observi mecanismele interne ale democrațiilor comparativ cu regimurile autoritare. Cele din urmă pot părea extrem de stabile – chiar până în momentul în care tot ceea ce părea solid se dizolvă în aer, iar stabilitatea aparentă se prăbușește. În democrații, pe de altă parte, guvernele individuale pot cădea – așa cum s-a întâmplat în Franța și Germania – fără ca regimurile să cadă.”

Probabil una din cele mai mari surprize ale anului 2024 a fost căderea Regimului lui Bashar al-Assad în Siria. Anne Applebaum observă faptul că în cazul regimurilor autoritare „colapsul se produce gradual și apoi brusc – încet și apoi dintr-o dată.” Francis Fukuyama leagă acest fenomen de fragilitatea regimurilor dictatoriale personalizate, pe care le distinge de cele cu grad mai mare de instituționalizare, precum China. Căderea regimului Assad este o înfrângere strategică pentru Rusia și pentru Iran, ambele slăbite de războaiele din Ucraina, respectiv Orientul Mijlociu.

Războiul

Dacă alegerile au fost principala coordonată a anului 2024, a doua a fost persistența războiului. În februarie se împlinesc trei ani de la invazia rusă în Ucraina. În Orientul Mijlociu conflictul între Israel și grupările teroriste Hamas și Hezbollah a intrat deja în cel de-al doilea an, iar câteva zeci de ostatici sunt încă în Gaza.

În martie 2024, premierul polonez Donald Tusk spunea că ne aflăm într-o perioadă „ante-belică” (pre-war) în Europa, realitate care obligă statele europene să-și adapteze strategiile și acțiunile. De atunci și până acum criza s-a extins. 2024 a însemnat intrarea directă în război de partea Rusiei a unui alt actor, Coreea de Nord, care a trimis potrivit estimărilor, cca 10.000 de soldați.

Dar războaiele anului 2024 nu se derulează doar cu tancuri și drone, ci și în mediul online. Odată cu alegerile din acest an metodele de interferență electorală malignă au devenit tot mai sofisticate, iar instrumentele democrațiilor par insuficiente sau inadecvate pentru a răspunde eficient propagandei, dezinformării și vitezei cu care se răspândesc teoriile conspiraționiste.

Într-un recent articol în Foreign Affairs, Mara Karlin, profesor la Johns Hopkins University, constată că „situația la care asistăm astăzi seamănă cu ceea ce teoreticienii din trecut au numit «război total», în care combatanții își mobilizează resurse vaste, își organizează societățile, prioritizează războiul în detrimentul tuturor celorlalte activități ale statului, atacă o varietate largă de ținte și își remodelează economiile proprii, precum și pe cele ale altor țări.”

Ce ne așteaptă în 2025

Anul 2025 anunță continuarea bătăliei între democrație și autoritarism, între apărătorii democrației liberale și forțe extremiste, naționaliste, radicale, între susținătorii ordinii mondiale actuale bazate pe reguli și cei care doresc reîntoarcerea la sfere de influență. Această bătălie se duce azi nu doar între state în planul relațiilor internaționale, ci și în interiorul lor.

Democrațiile par a se confrunta cu o acută criză de leadership, care adâncește criza de încredere în instituțiile democratice. Lumea s-a mișcat treptat spre logica războiului, iar această tendință are toate premisele să continue în 2025. Vor continua probabil și demersurile pentru „pace” în Ucraina, dar așteptările ar trebui temperate, iar condițiile de negociere bine calibrate. Este acum evident că indiferent cine ar fi la Casa Albă nu există soluții în „24 de ore”. Nici capitularea în fața unui stat agresor precum Rusia prin cedarea de teritorii, nici simpla încetare a focului nu înseamnă „pace”, ci doar un preludiu sau un respiro până la următoarea etapă a războiului.

Putem anticipa că în 2025 NATO și Uniunea Europeană vor trece și ele printr-o perioadă decisivă, care depinde de cel puțin trei variabile: poziția noii administrații americane în raport cu NATO și UE (și cu relația transatlantică), capacitatea UE de a se reinventa mai ales în materie de apărare și evoluțiile din politica internă atât în Statele Unite ale Americii, cât și în statele europene. Urmează încă o serie de alegeri – federale în Germania, parlamentare în Republica Moldova și Cehia și prezidențiale în Polonia și România.

Țara noastră se află în mijlocul acestei „furtuni perfecte”, afectată direct și parte a acestor evoluții globale. Întrebarea lui 2025 este dacă România, prin liderii săi, va fi un spectator sau un jucător, va aștepta ca circumstanțele din plan internațional să vină peste ea sau va genera leadership, va fi reactivă sau creativă.