„Responsabilitatea marilor state este aceea de a servi, nu de a domina popoarele lumii.” Citatul îi aparține președintelui Statelor Unite Harry S. Truman, într-un discurs rostit la Adunarea Generală a ONU, în 25 aprilie 1945. Truman, în mandatul căruia a luat naștere de altfel Alianța Nord-Atlantică, punea în aplicarea viziunea lui Franklin Delano Roosevelt.

A trecut doar un an de când Donald Trump a revenit la Casa Albă, cu votul a 49,5% dintre americani. În acest interval am asistat la desprinderea brutală și accelerată a administrației americane de această viziune a lui Roosevelt și Truman și la demantelarea deliberată a arhitecturii globale care a rezultat din ea.

Așa cum remarcă profesorul Stephen Walt în dialog cu politologul Ian Bremmer, ce a surprins nu a fost atât noua direcție a politicii externe americane sub Donald Trump, cât „viteza și dimensiunea” schimbărilor induse în sistemul internațional.

Primele zile ale lunii ianuarie au fost chintesența și apogeul unui an de politică externă haotică, agresivă și determinată de ego. La finalul său, Statele Unite sunt mai slabe și mai izolate în plan internațional, lumea mai anarhică și viitorul mai nesigur.

 

Ruptura de aliați

În ciuda bravadei retorice de la Casa Albă și a loviturilor militare care confirmă puterea americană, Statele Unite au pierdut, într-un timp extrem de scurt la scară istorică, ceva ce se construiește cu greu, în decenii: încrederea aliaților, loialitatea prietenilor, dar și respectul adversarilor.

O mare putere poate construi mai multe tancuri, avioane și drone, investi mai mulți bani în nave de război, submarine și domuri, dar cu ele poate proiecta cel mult frică. Iar frica nu este un catalizator pentru pace și stabilitate, nici pentru leadership global, ci doar pentru înarmare, escaladare și conflict. Statele Unite sub Donald Trump mizează astăzi totul pe hard power într-o lume interconectată în care capacitatea de a genera alianțe, instrumentele de soft power și încrederea au fost printre atuurile sale cele mai valoroase.

Unul dintre primele gesturi ale actualei administrații în 2025 a fost să distrugă USAID. Potrivit unui instrument de impact realizat și actualizat de Boston University, programele USAID (împotriva malariei, tuberculozei, altor boli și a malnutriției), acum desființate, ar fi putut salva în ultimul an 760.000 de vieți, dintre care peste 500.000 copii. De asemenea, în ianuarie 2026, SUA s-a retras din 66 de organizații, tratate și convenții globale, din interiorul și din afara ONU.

Diplomația a fost înlocuită cu amenințările și insultele adresate aliaților, locul experților și diplomaților a fost luat de persoane loiale din cercul partenerilor de afaceri sau familiei, interesul național de securitate înlocuit de avantajele personale pecuniare, iar valorile și regulile abandonate.

Într-un singur an SUA a trecut de la a conduce lumea liberă și leadership global la retragerea înspre Emisfera Vestică pe care își propune s-o „domine”. Administrația americană a devenit „soft on China” și „tough on Europe”. Așa cum reiese din recent publicata Strategie Națională de Securitate, actuala administrație privește drept adversari nu China și Rusia, ci democrațiile liberale occidentale.

Ruptura între Statele Unite și aliații săi occidentali (Europa, Canada, Marea Britanie) va avea consecințe profunde pe termen lung. NATO încă există, pe hârtie, într-o stare de incertitudine. În timp ce generalii americani continuă să lucreze alături de aliați și să dea mesaje de parteneriat și reziliență, la fel ca și unii membri ai Congresului, aliații au trebuit să confrunte realitatea. În capitalele europene aproape nimeni nu se mai așteaptă în mod real ca Donald Trump să onoreze angajamentul Articolului 5.

 

Haos în sistem

Rezultatul nu este doar anarhia în sistemul internațional, ci haosul. La sfârșitul unui an de mandat, administrația Trump a făcut din Statele Unite o sursă de instabilitate globală. Profesorii Daniel Drezner și Elizabeth Saunders scriu pe larg despre anarhie, haos și instabilitatea hegemonică în articolul „Anul de anarhie al lui Trump”, publicat în Foreign Affairs.

„Statele Unite injectează agresivitate în sistem… Lumea pe care o creează Trump nu este anarhia despre care scriu realiștii contemporani, în care statele trebuie să facă alegeri prudente cu privire la când și unde să acționeze, cu cine să se alieze și împotriva cui, cum și în ce măsură să-și impună voința asupra altora. În acea lume, ordinea rămâne posibilă. Trump, în schimb, ia decizii critice fără aproape niciun proces decizional, în momente aparent aleatorii, neprovocate de vreo urgență.”

Imaginea așa zisului „Consiliul pentru Pace” inaugurat la Davos, pe care Donald Trump l-ar fi vrut un fel de înlocuitor al Consiliul de Securitate al ONU, este emblematică: nicio mare democrație occidentală, niciun aliat major din Indo-Pacific, nici India, doar Argentina și Paraguay din Emisfera Vestică. În această inițiativă, care arată ca un exercițiu de orgoliu, presărat cu interese financiare[1], alături de Donald Trump se așază în principal regimuri nedemocratice și monarhii din Orientul Mijlociu cu care familia Trump are relații de afaceri personale.

Invitat în „Consiliul pentru Pace” a fost și dictatorul rus Vladimir Putin, căruia cu doar câteva luni înainte Donald Trump i-a întins covorul roșu în Alaska. Deși începutul anului a fost dominat de operațiunea militară din Venezuela, de amenințările la adresa altor țări și criza legată de Groenlanda, să nu uităm de războiul din Ucraina și amenințarea rusă.

Anul trecut au avut loc numeroase runde de discuții despre conflictul din Ucraina. Dar nu am fost niciodată aproape de o încetare a focului, cu atât mai puțin de o pace justă. Putin nu a renunțat nicio clipă la obiectivul maximal de a distruge Ucraina ca stat independent și la lupta împotriva Occidentului. Iar Washingtonul nu a pus niciodată presiune pe Moscova, ci doar pe Kiev. Trimisul special al lui Donald Trump, Steve Witkoff, a fost în numeroase rânduri la Kremlin de unde a venit cu narativele și planurile Moscovei, tratând războiul în logica tranzacțiilor imobiliare.

În același timp, slăbirea NATO din interior, prin amenințările directe către un alt stat membru al Alianței (Danemarca), este cel mai mare cadou pe care Donald Trump l-a făcut lui Vladimir Putin. Între timp, Rusia își continuă atacurile barbare împotriva Ucrainei și poporului ucrainean. Din primul an de mandat Trump 2.0 Rusia a ieșit încurajată să-și continue agresiunea.

 

America pe drumul izolării

După apariția Strategiei Naționale de Securitate și acțiunea militară din Venezuela, administrația Trump a început să vorbească despre „Donroe doctrine”, parafrazând „Monroe doctrine”, formulată în 1823 de președintele James Monroe. Doctrina Monroe semnala opoziția Statelor Unite față de intervenționismul și colonialismul puterilor europene în Emisfera Vestică.

Dar doctrina actualei administrații ar putea fi mai bine definită ca „America singură”. America singură nu exprimă o opțiune izolaționistă, pentru că politica actualei administrații este mai degrabă una cu ambiții expansioniste și agresivă. „America singură” va fi pe termen lung consecința politicii externe a lui Donald Trump. Aceasta a obligat deja aliații să-și reducă dependența de Statele Unite, să își regândească alianțele și să găsească alte instrumente și avantaje (vezi noul acord făcut de Canada cu China).

În cel mai recent articol publicat în The Atlantic, intitulat „America împotriva lumii” („America vs. the World”) Robert Kagan descrie astfel consecințele probabile ale politicii externe americane în cele de-al doilea mandat Trump:

„Americanii pășesc într-o lume mai periculoasă decât oricare alta cunoscută de la Al Doilea Război Mondial încoace, o lume care va face ca Războiul Rece să pară o joacă de copii, iar perioada post-Război Rece ca un adevărat paradis. De fapt, această nouă lume va semăna mult cu cea de dinainte de 1945, cu multiple mari puteri și o metastază de competiție și conflicte. Statele Unite nu vor avea prieteni sau aliați de încredere și vor trebui să se bazeze exclusiv pe propria forță pentru a supraviețui și a prospera. Acest lucru va necesita mai multe cheltuieli militare, nu mai puține, deoarece accesul liber la resurse, piețe și baze strategice de care americanii s-au bucurat până acum nu va mai veni ca beneficiu al alianțelor. În schimb, va trebui disputat și apărat în fața altor mari puteri.”

[1] Vezi solicitarea ca țările să plătească 1 miliard de dolari pentru un comitet prezidat personal de Donald Trump, din boardul căruia fac parte ginerele său Jared Kushner și asociatul de afaceri Steve Witkoff.

 

Opiniile expuse în acest articol aparțin autorului și nu reprezintă poziția CPD.