Atunci când istoria va privi în urmă la evenimentele care au condus la o nouă ordine mondială, Strategia de Securitate Națională a SUA, publicată recent, s-ar putea să rămână drept reperul scris al sfârșitului ordinii mondiale de după încheierea Războiului Rece. Conținutul său nu este neapărat surprinzător, ci a fost prefațat de o multitudine de declarații și acțiuni ale actualei administrații de la Casa Albă. Dar niciodată până acum această viziune asupra lumii nu a fost pusă într-un document oficial care poartă sigla Președintelui SUA.

Heather Cox Richardson, unul dintre cei mai apreciați istorici din Statele Unite, descrie pe scurt ce propune noua strategie astfel: „În locul ordinii internaționale bazate pe reguli de după Al Doilea Război Mondial, Strategia de Securitate Națională a administrației Trump angajează Statele Unite într-o lume împărțită în sfere de influență controlate de puteri dominante.”

Articolul de față examinează doar câteva elemente relevante pentru România, care și-a construit arhitectura de securitate în jurul Parteneriatului Strategic cu SUA, alături de apartenența la NATO și la Uniunea Europeană. România nu este singură în acest context, dar textul acestui document obligă statele europene, inclusiv România, să-și accelereze adaptarea. Orizontul de timp se restrânge. Parteneriatul Strategic cu SUA încă există, însă natura lui s-a schimbat semnificativ odată cu acest document, nu pentru că Europa sau România și-au dorit-o, ci pentru că actuala administrație a ales să reconfigureze total abordarea de politică externă și de securitate.

 

Sfârșitul iluziilor

În luna mai a acestui an, un oficial al Departamentului de Stat a publicat un articol intitulat: „Nevoia de aliați civilizaționali în Europa.” Iată ce spunea atunci articolul respectiv: „Europa a ajuns să fie un focar de cenzură digitală, migrație în masă, restricții la adresa libertății religioase și numeroase alte atacuri la adresa guvernării democratice.” Strategia Națională de Securitate aprofundează aceleași idei, proclamând „dispariția civilizației europene” (civilizational erasure).

Chiar dacă vor încerca să păstreze public o retorică non-agresivă, conciliantă, față de actuala administrație americană, cancelariile europene nu mai au niciun motiv de iluzii. Strategia a fost primită în Europa drept un act de ostilitate față de construcția europeană, în particular față de UE. Henry Farrell constată că „șocurile episodice (precum discursul lui J.D. Vance de la Munchen) nu au fost suficiente pentru a galvaniza coerență pe termen lung”. Dar după o perioadă în care oficialii europeni au oscilat în fața schimbării de atitudine de la Casa Albă, această nouă Strategie „va împinge Europa în mod semnificativ pe calea rezistenței.”

La rândul său, istoricul Timothy Garton Ash întreabă retoric oficialii europeni: „nu vă este suficient de clar?” Același Timothy Garton Ash consideră că Europa este de acum singură în misiunea de a susține Ucraina „să supraviețuiască asaltului armat din partea Moscovei și trădării diplomatice din partea Washingtonului.”

 

Rusia nu mai este un adversar. Marea Neagră lipsește

Scriam în urma Summit-ului NATO de la Haga că vestea bună a acordului de creștere a bugetelor pentru apărare era eclipsată de absența unei viziuni comune asupra amenințărilor de securitate între SUA și ceilalți aliați. Spre deosebire de Summit-urile anterioare, limbajul cu privire la Rusia fusese atenuat, iar la Marea Neagră nu s-a făcut nicio referire.

Această Strategie vine să confirme faptul că SUA nu mai consideră Rusia un adversar, dimpotrivă, împrumută din narativele de la Kremlin. Spre exemplu, decăderea Europei și invincibilitatea Rusiei, care transpar din Strategie, sunt două mesaje favorite ale Rusiei pe care Putin le promovează de ani de zile.

Semnalul că administrația americană nu mai privește Marea Neagră ca prioritate de securitate este dat de absența referirilor la aceasta. În schimb, documentul afirmă nevoia de „stabilitate strategică” cu Rusia și împrumută terminologia Kremlinului despre „masa eurasiatică”: „Gestionarea relațiilor Europei cu Rusia va necesita un angajament diplomatic substanțial din partea Statelor Unite, atât pentru a restabili condițiile de stabilitate strategică pe întreagă masă de teritoriu eurasiatic, cât și pentru a reduce riscul unui conflict între Rusia și statele europene”.

Absența Mării Negre nu trebuie să ne surprindă. Strategia afirmă de la bun început că Statele Unite sub actuala administrație nu vor mai fi interesate de toate regiunile, nici măcar de cele anterior considerate de importanță. De pildă, retragerea spre Emisfera Vestică înseamnă separarea nu doar de Europa, ci și de Orientul Mijlociu, care, la rândul său, coboară în ierarhia preocupărilor americane.

Această postură face însă și mai urgentă susținerea Ucrainei, pe care Strategia Națională de Apărare a României o consideră „în interesul securității noastre”: „O eventuală graniță pe Dunăre cu Federația Rusă ar fi o amenințare directă la adresa securității noastre și ar deschide calea unor evoluții impredictibile, cu efect potențial inclusiv asupra independenței și a suveranității Republicii Moldova.”

Singura referire la Europa Centrală și de Est din Strategia americană nu este legată nici de amenințările de securitate, nici de importanța strategică a acesteia și nici de prezența militară a SUA. În schimb, prioritatea devine „consolidarea națiunilor sănătoase din Europa Centrală, de Est și de Sud prin legături comerciale, vânzări de armament, colaborare politică, precum și schimburi culturale și educaționale.” Formularea face trimitere la diferențierea de Vestul Europei, văzut ca decadent și periclitat de imigrație și mută accentul dinspre parteneriat bazat pe valori și interese comune spre tranzacții comerciale și afinități ideologice.

 

Liber la interferența în alegeri

La începutul anului, mediul politic occidental a inventat conceptul de „amenințări gemene” din partea Moscovei și Washington-ului pentru a descrie situația complicată a Europei prinsă la mijloc între două tipuri de presiuni.

În Strategia de Securitate a SUA, actuala administrație asumă explicit susținerea mișcărilor naționalist-suveraniste din interiorul UE. „Cultivarea rezistenței împotriva actualei traiectorii a Europei în interiorul națiunilor europene” este enunțată ca prioritate, iar „influența crescândă a partidelor patriotice europene” este considerată motiv de „mare optimism.”

În următoarele runde electorale statele europene vor avea de înfruntat, așadar, nu doar propaganda rusă și războiul hibrid orchestrat de la Kremlin, ci și implicarea directă, anunțată, a unor actori americani în influențarea opțiunilor europenilor – de la mișcarea MAGA, la actori politici și până la miliardarii tech (Elon Musk în special) ostili Uniunii Europene.

 

De la burden sharing la o cursă a înarmării

În primul mandat, președintele Trump și-a folosit influența pentru a presa celelalte state NATO să facă mai mult pentru propria apărare, o opțiune pragmatică și necesară în contextul global. Dar burden sharing, chiar și burden shifting însemnau până la urmă o construcție comună, obiective de securitate comune, în interiorul cărora partenerii își împart responsabilități. În schimb, noua Strategie plasează Statele Unite într-o cu totul altă logică.

În celebrul său discurs din Berlin, din 1987, în care i-a cerut lui Mihail Gorbaciov să dărâme zidul Berlinului, Ronald Reagan spunea: „(Estul și Vestul) nu avem încredere unii în alții nu pentru că suntem înarmați, ci suntem înarmați pentru că nu avem încredere unii în alții.”

Încrederea în SUA și în forța angajamentelor sale a funcționat ea însăși ca un garant de securitate timp de decenii. În locul unor alianțe bazate pe valori, pe obiective de securitate comune și pe o viziune împărtășită asupra lumii, Strategia de la Casa Albă propune o lume nesigură și imprevizibilă a intereselor financiare și sferelor de influență, în care totul este tranzacționabil. Absența încrederii, combinată cu dezinteresul SUA care abandonează leadershipul global obligă statele mai mici să găsească noi metode de a se proteja. Calea spre o nouă cursă a înarmării s-a deschis deja.

 

Și câteva vești mai bune…

Strategia de Securitate Națională este un manifest politic, dar nu conține mecanisme de implementare și nu are valoare de lege. Ce contează în implementare este legislația prin care se alocă fonduri destinate apărării – National Defense Authorization Act. Aceasta a fost negociată bipartizan în Congres și include prevederi care contrazic direcția indicată de Strategia de la Casa Albă.

Astfel, Congresul SUA dorește să interzică reducerea trupelor americane din Europa mai jos de pragul de 76.000 pe o perioadă mai mare de 45 de zile și blochează abandonarea de către SUA a conducerii trupelor NATO din Europa. Legea mai include ajutor pentru Ucraina în valoare de 400 milioane de dolari pentru 2026 și alte 400 milioane pentru 2027, fonduri care merg către companiile americane pentru producția de armament. Membrii Congresului au convenit și să consfințească prin lege Inițiativa de Securitate la Marea Baltică (Baltic Security Initiative), ca program obligatoriu pentru Pentagon și să direcționeze Departamentul Apărării și US European Command să întărească cooperarea de securitate cu Țările Baltice.

Reacția din Congres indică o separare între viziunea Casei Albe și viziunea unei majorități bipartizane, care înțelege că Rusia este o amenințare de securitate și nu dorește abandonarea Europei. Europa Centrală și de Est, precum și regiunea Mării Negre, continuă să aibă susținători fermi, democrați și republicani, la nivelul legislativului american.

Dar noua Strategie de Securitate a SUA prezintă o serie de provocări pentru un stat ca România, la fel ca și pentru alte state aliate, care și-au bazat securitatea preponderent pe Statele Unite. Lectura documentului lasă loc pentru zone de cooperare comercială, pragmatică, pe care România poate în continuare să le valorifice. În schimb, în materie de securitate, centrul de greutate se mută spre partenerii europeni și spre investiția colectivă în apărarea continentului.

 

Opiniile expuse în acest articol aparțin autorului și nu reprezintă poziția CPD.