Anul trecut, la Washington, liderii NATO vorbeau despre „Trump-proofing”, în încercarea de a „proteja” Alianța în perspectiva unei victorii a lui Donald Trump, cunoscut pentru reticența sa față de NATO. Un an mai târziu, summit-ul Alianței Nord-Atlantice de la Haga l-a avut în centrul atenției pe președintele american. Aliații din NATO au reușit să intre în grațiile acestuia și i-au livrat o „victorie” politică și mai ales mediatică. Summit-ul a fost scurtat, „ambalat” pentru a se potrivi stilului lui Donald Trump, iar la final toată lumea a răsuflat ușurată. Evenimentul s-a încheiat fără sincope, iar statele membre și-au reafirmat angajamentul pentru Articolul 5. Din acest punct de vedere, a fost un succes. Dar dacă îl comparăm cu summit-urile anterioare și îl punem în contextul global plin de amenințări și incertitudini, summit-ul NATO a fost mai degrabă un mix de reușite și nereușite, de progres și regres.

Să examinăm pe rând aspectele pozitive și pe cele problematice.

 

Un summit pentru Donald Trump?

După revenirea la Casa Albă a lui Donald Trump, principala temere a partenerilor era o posibilă îndepărtare a administrației americane de NATO, prin abandonarea de facto a promisiunii Articolului 5. Aceasta ar fi însemnat golirea de conținut a celei mai puternice alianțe militare din istoria omenirii, cu consecințe geopolitice uriașe. Criticile dinspre Washington cu privire la nivelul cheltuielilor cu apărarea din celelalte state membre, afirmațiile președintelui Trump că „nu va apăra țările membre dacă nu plătesc”, schimbarea de abordare a noii administrații dinspre împărtășirea unor valori comune spre realism tranzacțional, prevesteau un summit tensionat. Să nu uităm că în 2018 Donald Trump cochetase cu ideea de a retrage Statele Unite din NATO, pe care o considera „depășită”. Dacă obiectivul summit-ului a fost să evite o ruptură cu Statele Unite sau vreo surpriză neplăcută din partea președintelui Donald Trump, atunci summit-ul a fost, fără îndoială, de bun augur.

Chiar președintele american și-a recunoscut schimbarea de atitudine în declarațiile de după summit:

„În ce privește Articolul 5…am venit aici pentru că trebuia, dar plec un pic diferit. Am plecat spunând că acești oameni chiar își iubesc țările. Nu e o înșelătorie și suntem aici să îi ajutăm să își apere țara.”

 

Succes diplomatic sau victorie de suprafață?

Aliații au reușit să îl țină de partea lor pe Donald Trump, punând pe masă subiectul preferat al acestuia – banii, scurtând la maxim discuțiile, flatându-l pe președintele american și personalizând relația cu acesta, chiar în detrimentul substanței instituționale. Statele membre au convenit creșterea cheltuielilor legate de apărare și securitate la 5% din PIB până în 2035, din care 3,5% pentru investiții efective de apărare și 1,5% pentru cheltuieli adiacente legate de infrastructura critică, industria de apărare, reziliență, etc. Excepție face Spania, care nu și-a luat acest angajament.

O parte a presei occidentale a preluat termenul folosit de Marco Rubio „Trump Summit” și a descris reuniunea de la Haga drept „o victorie a lui Donald Trump”. Casa Albă a publicat un comunicat în care vorbește despre „victoria monumentală a lui Donald Trump” și „acordul istoric” pentru creșterea contribuțiilor la apărare și citează un șir de aprecieri și laude aduse președintelui american de alți șefi de state, miniștri de externe, dar și de presă.

Dincolo de acestea însă, personalizarea summit-ului în jurul lui Trump a însemnat un rabat de la discuțiile despre amenințările de securitate comune, mai ales Rusia și războiul din Ucraina.

 

Ce a lipsit din comunicatul final

În 2024, la Washington, s-a dezbătut intens despre calea „ireversibilă” spre NATO pentru Ucraina, cu pachete de măsuri concrete. La summit-urile anterioare aliații au inclus în comunicatul final referiri explicite la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. „Invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina a spulberat pacea și stabilitatea în zona euro-atlantică și a subminat grav securitatea globală”, se spunea în 2024. În 2025, referirea la Rusia este sumară și mai degrabă generică, într-un context mai larg:

„Uniți în fața unor amenințări și provocări profunde la adresa securității, în special a amenințării pe termen lung reprezentate de Rusia pentru securitatea euro-atlantică și a amenințării persistente a terorismului, aliații se angajează să investească anual 5% din PIB în cerințele esențiale de apărare, precum și în cheltuieli legate de apărare și securitate, până în anul 2035, pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor noastre individuale și colective, în conformitate cu Articolul 3 din Tratatul de la Washington.”

Comunicatul final din 2024 a inclus referiri la Marea Neagră, importantă pentru România. Anul trecut, în articolul dedicat Summit-ului de la Washington, scriam:

„Pentru România Summit-ul (de la Washington – n.a) a fost unul pozitiv. Flancul Estic al NATO rămâne un punctul central al atenției Aliaților în contextul războiului din Ucraina și amenințării ruse. Includerea Mării Negre în comunicatul final, pentru al doilea an consecutiv, este o reușită a diplomației românești. Securitatea euro-atlantică este direct legată de securitatea în regiunea Mării Negre, iar NATO nu are voie să piardă bătălia politică și strategică pentru Marea Neagră. Dintr-un spațiu la periferia Alianței și la intersecția între interese geopolitice diverse, Marea Neagră poate deveni pe termen lung o ʻmare a NATOʼ.”

Nimic din toate acestea nu se mai regăsesc în 2025. Or, din acest punct de vedere, comunicatul de la Haga, care are doar 4 paragrafe de principiu, este un regres și în raport cu Summit-ul de la Vilnius din 2023 și cu cel de la Washington.

 

Resetarea internă a Alianței

Dacă flatarea președintelui american a adus un fel de „respiro”, alianța se află într-un moment delicat. Alianța se îndreaptă spre o resetare a echilibrelor interne.

În fapt, Statele Unite fac un pas înapoi în rolul pe care îl joacă în Alianță. Dincolo de atmosfera cordială, la Haga „elefantul din încăpere” a continuat să fie lipsa de încredere în actuala administrație de la Washington, derivată din lipsa de predictibilitate și din intenția de dezangajare a acesteia în raport cu Europa.

Creșterea cheltuielilor pentru apărare este un aspect pozitiv, rezultat însă din necesitate. Confruntate deopotrivă cu amenințări noi de securitate și cu perspectiva lipsei de sprijin american, statele europene și Canada sunt nevoite să se adapteze. Nu întâmplător, Canada și Uniunea Europeană au semnat „Parteneriatul pentru Securitate și Apărare”, în marja Summit-ului UE-Canada care a precedat Summit-ul NATO de la Haga.

Pe fond, administrația americană sub conducerea lui Donald Trump nu împărtășește aceeași viziune ca partenerii europeni cu privire la securitate și la amenințarea pe care o reprezintă Rusia. Fostul ambasador al SUA la NATO, Ivo Daadler descrie atmosfera astfel: „În spatele bătăilor pe umăr, zâmbetelor largi și bonomiei sunt totuși imposibil de ignorat îngrijorările și temerile reale care pătrund acum pe deplin în interiorul alianței….Spre deosebire de predecesorii săi, Donald Trump nu este interesat de ʻîmpărtășirea poveriiʼ (burden sharing). El vrea transferul poverii (burden shifting). Iar ca rezultat, influența și puterea de negociere a Washingtonului asupra NATO și Europei vor scădea constant.”

 

Este procentul de 5% viabil pentru statele membre?

Pe de altă parte, atingerea țintei de 5% (3,5% pentru apărarea propriu-zisă, 1,5% pentru cheltuieli adiacente) va fi o provocare pentru multe dintre statele membre. Max Bergman, director de program în cadrul renumitului think tank american CSIS, dă ca exemplu Marea Britanie și Franța care ar trebui să tai de la sănătate și servicii sociale. „În majoritatea țărilor europene, un politician care taie de la sănătate pentru a finanța apărarea se confruntă cu un risc politic major la următoarele alegeri. Acest lucru ar crea o oportunitate politică pentru marile partide populiste de extremă dreapta și extremă stânga, care ar putea susține că sunt pentru „pace” și dialog cu Rusia, tocmai pentru a păstra serviciile sociale naționale.”

Bergman consideră că statele membre nu au reușit la Haga să „marcheze o schimbare strategică de substanță”. În timp, ținta ridicată de cheltuieli și dificultatea atingerii ei ar putea deveni o justificare pentru actuala administrație de la Casa Albă în a se îndepărta și mai mult de Europa.

Următorul Summit NATO va avea loc în Turcia. La viteza cu care se schimbă lucrurile este greu de anticipat cum va arăta lumea la acel moment. NATO a trecut la Haga de un hop important, dar preocupările rămân.