La aproape un an și jumătate de la revenirea la Casa Albă a lui Donald Trump, atmosfera la Washington este mult schimbată față de ianuarie 2025, la fel și percepția direcției în care se îndreaptă relațiile internaționale.

În cercurile de analiză și expertiză americane, în media independentă și dincolo de discursul oficial, se vorbește – cu amărăciune – despre faptul că lumea liberă merge înainte fără Statele Unite în rolul său tradițional de lider. De la Washington se resimte slăbirea puterii globale americane și emergența unei lumi libere post-americane.

Aliații: de la anxietate la adaptare

În urmă cu un an și jumătate, atmosfera era una de frică, anxietate și dezorientare, în raport cu acțiunile președintelui american de-a dreptul ostile la adresa aliaților. După episodul confruntării cu președintele Zelenskyy din Biroul Oval în februarie 2025, prioritatea în cancelariile occidentale a devenit evitarea repetării acestuia.

În mod paradoxal, situația s-a întors cu 180 de grade. Într-un recent editorial din The New York Times, David French vorbește despre o „lume liberă post-americană” și îl prezintă pe Volodymyr Zelenskyy drept liderul acesteia. French constată că Ucraina s-a transformat dintr-o națiune despre care se presupunea că „va fi dizolvată în câteva zile de o invazie rusă” într-un „partener de securitate indispensabil în Alianța Occidentală”, revoluționând războiul terestru. „Acum, Zelenskyy, președintele Ucrainei, face pașii următori, care ar fi fost de neconceput chiar în 2024. Prin cuvinte și fapte, arată Europei și lumii cum poate lumea liberă post-americană să-și păstreze libertatea și independența,” mai scrie French.

O lungă perioadă aliații au nutrit speranța că Donald Trump va putea fi înduplecat și că trebuie să prezerve cu orice preț relația transatlantică care a făcut parte din ADN-ul lumii libere timp de 80 de ani. Au urmat acțiuni și declarații menite a acomoda, flata și câștiga bunăvoința administrației Trump.

Fractura relației transatlantice a fost una graduală, dar niciun episod nu a contribuit la ea mai mult decât amenințarea împotriva unuia dintre cei mai apropiați aliați – Danemarca. Există  informații publice că trupele daneze și aliate (franceze, germane) erau pregătite să răspundă la o invazie americană. Soldații trimiși în Groenlanda aveau bănci de sânge pentru tratarea răniților și explozibil pentru a arunca în aer pistele de pe aeroporturi, împiedicând aterizarea unei forțe invadatoare. Deși Donald Trump a renunțat, cel puțin temporar, la o acțiune împotriva Groenlandei, o amenințare de asemenea natură la adresa unuia dintre cei mai apropiați aliați nu a fost nici uitată și iertată.

Astăzi frica s-a transformat în ignorare, anxietatea în determinare și dezorientarea în direcție strategică. Aliații au învățat să îi spună „nu” lui Donald Trump și să nu mai reacționeze la fiecare postare a acestuia. Teama de a nu pierde alianța cu SUA s-a transformat în conștientizarea faptului că nu își pot baza securitatea pe administrația condusă de Donald Trump.

În discursul în fața Congresului SUA, Regele Charles a subliniat faptul că vorbele Americii cântăresc greu, la fel și faptele. Dar, mai nou, atunci când Donald Trump vorbește în numele SUA, cuvântul Statelor Unite nu mai are greutate. Istoricul britanic Sir Lawrence Freedman scrie într-un articol intitulat „SUA nu mai conduce”: „Am ajuns la stadiul în care orice declarații de la Trump despre negocieri trebuie trecute cu vederea până când sunt confirmate de o sursă mai credibilă.”

Istoricul Timothy Snyder propune o descriere și mai dură a transformării structurale prin care trece puterea americană. Acesta vorbește despre „sinuciderea unei superputeri”, concept care se referă la „o destructurare sistematică a puterii americane de către americani,” ca reflecție a „modului în care regimul Trump abordează restul lumii”.

Ce se întâmplă cu NATO? Ce face România?

Reuters a scris de curând că NATO ia în calcul să nu mai organizeze summit-uri anuale pentru a evita confruntarea cu Donald Trump. Chiar dacă această ipoteză va fi infirmată, însuși faptul că este luată în calcul vorbește de la sine despre starea Alianței.

Răspunzând la întrebarea dacă Alianța Nord-Atlantică poate fi salvată, într-un articol pentru Politico Europe, fostul ambasador al SUA la NATO, Ivo Daalder, apreciază că NATO va trebui să se reinventeze și să devină un alt tip de alianță. Nici opțiunea de a aștepta plecarea lui Donald Trump de la putere, nici cea de a crea o postură europeană separată nu sunt soluții viabile. Este însă posibilă o a treia cale, un NATO mai centrat pe Europa.

„Alianța care a evoluat în ultimii 75 de ani nu este doar condusă de Statele Unite, ci este centrată pe acestea. Contribuția militară, de informații și diplomatică a Americii reprezintă scheletul care i-a menținut corpul drept și pregătit de acțiune. Înlocuirea acestui nucleu american nu va fi ușoară. Dar nu este imposibilă.

Europa și Canada dispun de resursele colective, experiența militară, capacitatea productivă, expertiza tehnică și, din ce în ce mai mult, de determinarea politică necesare pentru a înlocui Statele Unite în centrul sistemului de alianțe.”

O lume liberă post-americană nu înseamnă neapărat o lume liberă fără America, ci doar una care nu mai depinde de SUA. La fel, un NATO post-american nu înseamnă neapărat un NATO fără Statele Unite, ci unul care nu mai este exclusiv centrat pe SUA și a cărui axă o constituie Canada și Europa. Pe termen mediu și lung, alegătorii din Statele Unite vor fi cei care vor decide cărei lumi își doresc să aparțină țara lor. Între timp, statele aliate nu au luxul de a aștepta această decizie cu rezultat incert.

Aceste dezbateri care se poartă nu doar în Europa, ci și în Statele Unite, au implicații directe pentru România. Modelul de securitate pe care România s-a bazat începe să își arate limitele. La nivel tactic, sunt pași importanți pe care statul român a început să-i facă prin programul european SAFE, prin alte parteneriate, precum cel cu Ucraina pentru construcția de drone. Dar la nivel politic și strategic, dezbaterea despre o lume liberă post-americană și viitorul NATO este evitată deliberat de actorii care decid politica externă românească. În timp ce întreaga lume liberă devine mai puțin centrată pe SUA, iar aliații caută soluții de a-și avansa interesele de securitate independent de Washington, autoritățile de la București dau semnale mixte. Acestea par mai degrabă reflecția lipsei de direcție decât a unei diplomații sofisticate. Întrebarea nu mai este dacă, ci cum își va adapta România, modelul de securitate.

 

Opiniile expuse în acest articol aparțin autorului și nu reprezintă poziția CPD.