„Eu personal, nu neapărat ca militar, consider că Federația Rusă nu se va opri aici. Dacă va câștiga în Ucraina, principala țintă va fi Republica Moldova. Vom asista la tensiuni în Balcanii de Vest. Sunt mai mult decât convins că politica președintelui Putin va escalada în perioada imediat următoare”, spunea în luna ianuarie Șeful Statului Major al Apărării, generalul Gheorghiță Vlad, într-un interviu acord Radio Free Europe România.

Mesajele generalului Vlad nu erau deloc neobișnuite. Ele veneau atât în linia unei serii de declarații făcute de oficiali din alte state din regiune (precum premierul Estoniei Kaja Kallas și ministrul de externe al Lituaniei Gabrielius Landsbergis), cât și în acord cu evaluări și analize emise de specialiști sau think-tank-uri prestigioase.

Declarațiile șefului Statului Major, care includeau referiri la legislația precară și neadaptată pentru actualul context de securitate, au generat la momentul respectiv controverse. Presa a preluat în regim de breaking news doar o parte din informații, scoase din context, alimentând spaima că s-ar putea reintroduce serviciul militar obligatoriu. Unii politicieni au criticat ieșirea publică a generalului Vlad, subestimând cel puțin la nivel declarativ atât pericolul de securitate, cât și capacitatea alegătorilor de a evalua realist contextul în care ne aflăm.

De la acele reacții și până acum lucrurile arată altfel. În primul rând declarațiile oficialului militar au avut meritul de a fi „trezit la realitate” atât factorii politici, cât și opinia publică. Cea mai recentă ședință a Consiliului Suprem de Apărare a Țării a avut pe agendă măsuri pentru întărirea forțelor armate române, care au răspuns inclusiv deficiențelor menționate de generalul Vlad. În al doilea rând, declarațiile acestuia au reușit să pună pe agenda media și a publicului tema apărării și securității naționale. La începutul anului 2024, atenția asupra apărării naționale și contextului de securitate fusese cel mult marginală. Agenda era dominată de negocieri politice și pregătirea alegerilor, alături de teme economice, inflație, prețuri, salarii și pensii.

Acest episod deschide totuși un alt subiect de dezbatere politică și intelectuală, anume raportul civil-militar în democrații. Războiul din Ucraina a readus la lumina dileme vechi în această relație, care au fost mai puțin evidente pe timp de pace.

În Ucraina, președintele Volodymyr Zelenskyy l-a înlocuit recent din funcție pe comandantul armatei generalul Valery Zaluzhny cu generalul Oleksandr Syrski. Schimbarea lui Zaluzhny, anticipată de ceva vreme, a avut la bază o varietate de motive. Dar printre sursele principale de tensiune s-au numărat ieșirile publice ale lui Zaluzhny, în special cea de la finele lui 2023. Într-un interviu acordat The Economist, comandantul armatei ucrainene folosise termenul de stalemate pentru a caracteriza o nouă fază a războiului, în care linia frontului rămâne blocată și niciuna din părți nu are capacitatea de a avansa semnificativ.

Interviul a generat o întreagă dezbatere în rândurile oficialilor politici și experților din Europa și Statele Unite. Interpretările au vizat semnificația termenului și întrebarea dacă descrie în mod adecvat situația din Ucraina sau nu. Interviul lui Zaluzhny a avut impact public și politic, funcționând ca recunoaștere oficială a sfârșitului și insuccesului contraofensivei, exact într-o perioadă în care președintele Zelenskyy întreprindea eforturi diplomatice intense pentru a asigura continuarea sprijinului pentru Ucraina.

Atunci când vine vorba despre relația civil-militar în democrații avem cel puțin două axiome: tensiunile dintre civil și militar nu sunt neobișnuite, iar principiul conducerii civile primează. „Trebuie să spunem de la bun început că în timp de pace și război, tensiuni în relațiile civil – militar sunt întotdeauna prezente…Dar este un lucru pe care trebuie să îl ținem minte mai presus de toate. În democrații, relația civil-militar este un dialog inegal. Liderul civil întotdeauna primează”, explică într-un recent articol Mick Ryan (fost general maior în armata australiană, specialist în strategie militară și fellow la renumitul think tank american Center for Strategic and International Studies.)

Leadershipul militar oferă input, sugestii, expertiză și experiență pe politici și pe implementarea lor. Leadershipul politic ia decizia și asumă responsabilitatea. Într-o scrisoare deschisă publicată la finele anului 2022, mai mulți foști Secretari ai Apărării din Statele Unite și foști Șefi ai Statelor Majore Întrunite, au detaliat principiile controlului civil și un set de bune practici în relația civil-militar. Potrivit lor „armata sprijină un control civil eficient atunci când cere clarificări, pune semne de întrebare și propune alternative”. În același timp, comandanții militari trebuie să execute ordinele legale ale conducerii politice civile și să implementeze politicile „chiar dacă se îndoiesc de înțelepciunea acestora”. Iar conducerea civilă oferă militarilor „oportunitatea de a-și exprima îndoiala în cadrul potrivit”.

Există o bogată literatură de specialitate dedicată relațiilor civil – militar și o îndelungată preocupare academică de a le teoretiza. Peter Feaver vorbește despre „problematica civil-militară”. Complexitatea acesteia vine din nevoia de a echilibra „două deziderate vitale și potențial conflictuale. Pe de-o parte, armata trebuie să fie suficient de puternică pentru a prevala în război…Pe de altă parte, pe cât trebuie armata să-și protejeze cetățenii de dușmani, tot așa trebuie să-și gestioneze atribuțiile în așa fel încât să nu distrugă sau prăduiască societatea pe care intenționează să o protejeze”.

Astăzi relația civil-militar este complicată de contextul comunicării publice. Trăim într-o perioadă în care războiul nu se duce doar pe câmpul de luptă, ci la un nivel fără precedent în spațiul media, pe internet, pe rețelele sociale, prin propagandă, dezinformare, manipulare, respectiv prin eforturile de combatere a acestora. În acest cadru, nu este neobișnuit pentru șefi ai armatei să iasă în presă. Când este oportun să o facă și când nu, respectiv ce comunică și cu ce impact asupra relației civil – militar este însă o altă discuție. Linia de demarcație este una greu de prescris. Ea trebuie să țină cont însă de imperativele conducerii civile și de nevoia de a avansa intențiile acesteia și de a evita percepția tensiunii.

Același Mick Ryan observă că liderii de la vârful ierarhiei militare, deși sunt non-partizani și non-politici, au nevoie de „conștientizarea politicului”, un fel de „simț politic” care să-i ajute să înțeleagă cum „acțiunile, sfaturile și declarațiile lor ar putea avea impact asupra gestionării de ansamblu a războiului”.

În 1993 Ioan Mircea Pașcu devenea primul civil din conducerea postcomunistă a ministerului apărării, prin funcția de secretar de stat. În 1994, Gheorghe Tinca devenea primul ministru civil al armatei după Revoluție. România se alinia astfel tradiției democratice a controlului civil. Astăzi tema este din nou actuală într-un context cu totul diferit, marcat de agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei.

Din păcate, realitatea ne-a arătat că pacea și democrația nu sunt un dat, iar războiul a redevenit parte din conversația regională și globală. Aflată în mijlocul unei regiuni „fierbinți”, România trebuie să își readapteze perspectiva și strategia, inclusiv cea de comunicare publică. Poate conducerea civilă trebuie să comunice mai des, mai consistent și să explice publicului mai mult situația în care ne aflăm.

Opiniile expuse în acest articol aparțin autorului și nu reprezintă poziția CPD