1997. Madrid. România își juca șansa de a fi invitată să înceapă negocierile de aderare la NATO. Deși cei mai apropiați de procesul politic și decizional știau că Madrid nu avea să aducă României invitația de aderare la NATO realist vorbind, nu am uitat nici acum emoția națională din jurul Summit-ului din 1997, acțiunile diplomatice curajoase și valul de entuziasm public. România nu a primit atunci invitația de a începe negocierile de aderare la Alianța Nord-Atlantică, dar a fost menționată în mod expres în Comunicatul final. La scurt timp după Summit-ul de la Madrid, vizita președintelui SUA, Bill Clinton, la București avea să pună bazele Parteneriatului Strategic cu Statele Unite.

Deși contextul anului 1997 era cu totul diferit de cel prezent, ceva din emoția legată de mizele Ucrainei la Summit-ul de la Vilnius mi-a amintit de demersul României de la Madrid, de sentimentele de speranță, dezamăgire și iar speranță, dar și de o neobosită determinare de a continua bătălia pentru integrarea în NATO. Relația NATO cu Ucraina și aspirația acesteia de a deveni parte din Alianța Nord-Atlantică au fost, după mine, miezul fierbinte al Summit-ului de la Vilnius.

Din acest punct de vedere, rezultatele Summit-ului pentru Ucraina au fost caracterizate diferit, de la „dezamăgitoare” până la maximum ce se putea obține. Aflat la Kiev în pragul Summit-ului, istoricul britanic Timothy Garton Ash argumenta în favoarea invitării Ucrainei să adere la NATO[1], pentru a da acesteia perspectiva unui alt viitor în interiorul Alianței, în condițiile în care ucrainenii știu că nu se pune problema calității de membru deplin al NATO atât timp cât sunt în război. Același istoric nota dezamăgirea post-Summit, în fața unei formulări considerate „ne-angajante”[2]. „Sprijinim pe deplin dreptul Ucrainei de a-și alege propriile garanții de securitate. Viitorul Ucrainei este în NATO. Ne reafirmăm angajamentul făcut la Summit-ul din 2008 de la București ca Ucraina să devină membru NATO, iar astăzi recunoaștem că parcursul Ucrainei către integrarea euro-atlantică deplină a trecut dincolo de nevoia unui Plan de Acțiune pentru aderare (Membership Action Plan)… Aliații vor continua să sprijine și să revizuiască progresul Ucrainei în materie de interoperabilitate, precum și alte reforme democratice și de securitate adiționale care sunt necesare… Alianța va sprijini Ucraina în a face aceste reforme pe calea sa spre viitoarea calitate de membru. Vom fi în poziția de a extinde o invitație către Ucraina să se alăture Alianței atunci când Aliații cad de acord și condițiile sunt îndeplinite.”[3]

Ultima frază a fost probabil cea mai comentată concluzie a întregului Summit, însă paragraful extins oferă o imagine mai exactă asupra angajamentului în raport cu Ucraina. Deși personal cred că NATO putea să dea un semnal mai curajos Ucrainei, câteva progrese se cuvin a fi subliniate ca emblematice pentru viitorul acestei în NATO: crearea Consiliului NATO – Ucraina, scurtarea parcursului de aderare prin eliminarea Membership Action Plan, stabilirea unui pachet de asistență multianuală pentru Ucraina care să permită trecerea la „standardele și echipamentele NATO” și să asigure interoperabilitatea. Nu în ultimul rând, declarația statelor G7 întrunite cu aceeași ocazie creează cadrul unor „aranjamente și angajamente de securitate pe termen lung bilaterale”[4] între statele individuale din G7 și Ucraina. În cuvintele Secretarului General al NATO, Jens Stoltenberg, „Ucraina este acum mai aproape decât oricând de NATO”[5].

Summit-ul de la Vilnius a fost unul de decizie, construcție și implementare. Alianța a ieșit mai puternică, mai unită și extinsă. Să nu uităm că doar în urmă cu câțiva ani NATO era în căutarea reinventării, iar unitatea și chiar rațiunea sa de a fi fuseseră puse sub semnul întrebării de la vârful fostei administrații americane. La începutul războiului, Putin mizase probabil pe incapacitatea NATO de a oferi un răspuns prompt și unitar la invazia Ucrainei. Unitatea NATO și cu atât mai puțin extinderea sa nu au fost nicidecum predictibile. Rezultatele de la Vilnius sunt așadar istorice.

Un an și jumătate mai târziu, Finlanda este membră a NATO, iar Suedia a făcut pasul decisiv pentru a deveni cel de-al 32-lea stat al Alianței, după ce Turcia a renunțat la obiecții, într-o victorie în special a diplomației americane. În același timp, unitatea aliaților în susținerea Ucrainei rămâne constantă. Mai mult, „atâta timp cât este nevoie” – mesajul cheie al administrației Biden la întrebarea cât timp vor susține Statele Unite Ucraina – a devenit răspunsul comun al tuturor statelor Alianței.

Nu în ultimul rând, Summit-ul a fost unul de succes și pentru România, care își consolidează garanțiile de securitate și poziția pe harta strategică a Alianței. Aliații au convenit asupra celor mai solide planuri de apărare de după încheierea Războiului Rece – pe trei regiuni (Nord – Atlantic și Arctica, Centru – Marea Baltică și Europa Centrală, Sud – Marea Mediterană și Marea Neagră) și au făcut progrese în implementarea noului „Model de Forțe NATO”, care crește Forța de Reacție Rapidă a Alianței de la 40.000 la 300.000 trupe pregătite să intervină în maxim 30 de zile[6]. Comunicatul final al Summit-ului face referire la forțe adiționale și la creșterea prezenței pe Flancul Estic al Alianței, ca parte a apărării și descurajării.

România este astăzi parte dintr-o coaliție de 11 state care vor pregăti piloți ucraineni pe avioanele F-16 și va găzdui pe teritoriul propriu un centru de antrenament pentru piloți, așa cum s-a anunțat în zilele Summit-ului[7]. O altă victorie la care au contribuit demersurile diplomatice românești este includerea în Comunicatul final de la Vilnius a unui paragraf dedicat Mării Negre. Încă de dinaintea războiului din Ucraina, România a fost vârf de lance în conștientizarea importanței strategice a Mării Negre pentru comunitatea euro-atlantică și în eforturile de a răspunde la amenințările și riscurile de securitate. „Regiunea Mării Negre este de importanță strategică pentru Alianță. Acest lucru este accentuat și de războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. Subliniem sprijinul continuu pentru eforturile regionale ale Aliaților menite a garanta securitate, siguranța, stabilitatea și libertatea de navigație în regiunea Mării Negre, inclusiv după caz prin Convenția de la Montreux din 1936.” Aliații se angajează astfel să pună accent pe amenințările de securitate de la Marea Neagră, dar și pe „oportunitățile potențiale de cooperare mai strânsă cu partenerii din regiune”[8].

Deși au trecut doar câteva săptămâni de la încheierea reuniunii de la Vilnius, privirile au început să se îndrepte deja spre Washington DC, unde va avea loc următorul Summit al Alianței, în 2024. Mai mulți foști lideri ai NATO au argumentat încă de pe acum în favoarea invitării Ucrainei să adere la Alianță anul viitor, ca un pas firesc și necesar după Vilnius. După ce Summit-ul de la Vilnius „a avansat obiectivul Ucrainei de a fi legată inexorabil de Vest”, următorul summit din capitala americană „este momentul potrivit pentru a solidifica acest obiectiv prin extinderea unei invitații către Kiev de a se alătura unei alianțe care și-a ținut membrii în siguranță, liberi și în pace”[9], consideră fostul Secretar General al NATO Jaap de Hoop Scheffer, Ivo Daadler, fost reprezentant permanent al SUA la NATO și Stefano Stefanini, fost reprezentant permanent al Italiei la NATO.

Nu știm încă ce ne rezervă anul ce va urma, dar putem spune că Summit-ul NATO de la Vilnius din iulie 2023 va rămâne, fără îndoială, unul istoric, reper în evoluția Alianței, care împlinește 75 de ani în 2024.

[1] Timothy Garton Ash, „In Ukraine I saw a brave but ravaged land in limbo. It needs a future – it needs NATO”, The Guardian, 11 iulie 2023, In Ukraine I saw a brave but ravaged land in limbo. It needs a future – it needs Nato | Timothy Garton Ash | The Guardian

[2] Timothy Garton Ash, „In Kyiv. Witnessing Ukraine’s Struggle + a disappointing NATO summit,” 16 iulie 2023, In Kyiv – by Timothy Garton Ash – History of the Present (substack.com)

[3] „Comunicatul Summitului NATO de la Vilnius text official”, punctul 11, 11 iulie 2023. NATO – Official text: Vilnius Summit Communiqué issued by NATO Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Vilnius 11 July 2023, 11-Jul.-2023

[4] G7: Joint declaration of support for Ukraine, 12 iulie 2023, G7: Joint declaration of support for Ukraine – Consilium (europa.eu)

[5] „Closing Press Conference by NATO Secretary General Jens Stoltenberg”, 12 iulie 2023, NATO – Opinion: Closing press conference by NATO Secretary General Jens Stoltenberg at the end of the 2023 NATO Summit in Vilnius, 12-Jul.-2023

[6] „What Happened at NATO’s Vilnius Summit?”, CSIS, 14 iulie 2023, What Happened at NATO’s Vilnius Summit? (csis.org)

[7] Niklas Pollard, Justyna Pawlak, „Ukrainian pilots’ F-16 training to start in August, officials say”, Reuters, 11 iulie 2023, https://www.reuters.com/world/europe/ukrainian-pilots-f-16-training-start-aug-officials-2023-07-11/

[8] „Comunicatul Summitului NATO de la Vilnius text official”, punctul 79, 11 iulie 2023. NATO – Official text: Vilnius Summit Communiqué issued by NATO Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Vilnius 11 July 2023, 11-Jul.-2023

[9] Jaap de Hoop Scheffer, Ivo Daadler, Stefona Stefanini, „Ex-NATO leaders: Alliance must invite Ukraine in next year,” 18 iulie 2023, https://www.semafor.com/article/07/17/2023/nato-must-invite-ukraine.

Opiniile expuse în acest articol aparțin autorului și nu reprezintă poziția CPD