Îndepărtarea administrației Trump de aliații europeni și abandonarea Ucrainei a avut un efect contrar temerilor sau așteptărilor inițiale: a obligat Europa la raliere și adaptare strategică și a împins Ucraina spre accelerarea inovației. În locul colapsului prezis de unii, Ucraina s-a transformat într-o putere militară regională, pionier în războiul modern al dronelor și, în consecință, într-un furnizor de securitate.

Apropierea lui Donald Trump de Vladimir Putin, despre care se credea că va crea premise favorabile pentru Rusia, inclusiv din punct de vedere economic, nu a înclinat decisiv balanța în favoarea acesteia. La aproape un an de la summit-ul din Alaska, Ucraina este cea care a preluat inițiativa strategică.

Nu în ultimul rând, escaladarea în raport cu Europa poate fi, în mod paradoxal, tocmai rezultatul disperării Rusiei. Cu cât se îndepărtează de atingerea obiectivelor sale maximale (legate de dispariția Ucrainei ca stat suveran, democratic și european), cu atât Rusia va încerca să mențină percepția forței și să compenseze pierderile din Ucraina prin alt tip de agresiune împotriva Europei. O Rusie slăbită este cu atât mai periculoasă.

 

Paradoxul abandonării Ucrainei de către administrația Trump

După primele săptămâni de război în Iran, statele arabe au apelat la Ucraina pentru tehnologia de interceptare a dronelor iraniene, după ce a devenit evident că umbrela de securitate americană este insuficientă în fața noului tip de război. În lunile martie-aprilie, Ucraina a semnat acorduri de cooperare pe 10 ani cu Arabia Saudită, Qatar și Emiratele Arabe Unite, în domeniul contracarării dronelor și rachetelor balistice. Tot în aprilie, Ucraina a semnat cu Norvegia un acord pentru producția comună de drone. Acestea sunt doar câteva exemple care indică faptul că Ucraina este astăzi un partener și un furnizor de securitate, nu doar un beneficiar. Experiența celor 4 ani de război și inovația intelectuală, tehnologică și strategică au pus Ucraina pe harta puterilor militare regionale.

Nimic din toate acestea nu era predictibil în urmă cu un an și jumătate, când analiștii încercau să estimeze cât va rezista Ucraina fără sprijinul Statelor Unite și dacă Europa va putea să compenseze reducerea implicării SUA. Este adevărat că sprijinul Statelor Unite nu a fost eliminat complet, iar SUA a continuat să furnizeze informații și arme Ucrainei prin cumpărarea lor de către aliații europeni. Dar politica oficială a Casei Albe față de Ucraina a fost sintetizată recent de vicepreședintele J.D. Vance care se arăta „mândru” de oprirea finanțării Ucrainei.

Începând de anul trecut, Ucraina și-a elaborat propria strategie de victorie. Aceasta includea obiectivul concret de a salva cât mai multe vieți ale soldaților ucraineni și de a provoca pierderi în rândul trupelor inamice, în așa fel încât războiul să devină prea costisitor uman și material. Dar elementul central al strategiei l-a reprezentat lovirea sectoarelor de care depinde economia Rusiei, a infrastructurii și logisticii, prin extinderea capacității de a atinge ținte strategice în interiorul Rusiei la distanță medie și mare.

Există mai multe concepte care pot defini această strategie: „neutralizare strategică” sau „război sistemic” (systems warfare) sunt două dintre ele. Profesorul Phillips O’Brien explică faptul că un război dus împotriva unor sisteme necesită capacități uriașe și coordonare pentru a atinge toate componentele care fac un sistem funcțional. De exemplu, Ucraina a lovit inițial rafinării, dar abia odată cu țintirea terminalelor prin care se exportă petrolul poate apărea afectarea sistemică.

Spre exemplu, la sfârșitul lunii martie, Ucraina a lovit în trei nopți succesive un mare terminal petrolier la Primorsk, lângă St. Petersburg și alte facilități de prelucrare și export al petrolului la Marea Baltică, aflate la peste 1000 de km distanță de Ucraina. Un alt terminal din St. Petersburg a fost lovit de dronele ucrainene chiar înainte de summit-ul economic găzduit în localitate de Vladimir Putin, la începutul lunii iunie.

 

Paradoxul apropierii Casei Albe de Rusia

Apropierea actualei administrații Trump de Vladimir Putin părea a fi un „game changer” în favoarea Rusiei. Trimisul lui Donald Trump, Steve Witkoff, a călătorit în numeroase rânduri la Moscova și niciodată în Ucraina. De fiecare dată, Witkoff, care nu are pregătire politică sau diplomatică, s-a întors îmbrățișând narativele, explicațiile și propunerile Rusiei.

După întâlnirea dintre Vladimir Putin și Donald Trump, care a rămas în memoria colectivă prin imaginea covorului roșu întins de soldați americani lui Putin, rușii au început să vorbească despre „cadrul stabilit în Alaska” sau „formula de la Anchorage”. Deși nu a fost niciodată definit explicit public, din informațiile existente, acest cadru includea, cel mai probabil, concesii teritoriale la care Ucraina să fie obligată.

Iată ce spune chiar președintele Zelenskyy în recenta scrisoare deschisă trimisă lui Vladimir Putin: „Am auzit că ți s-a promis în Alaska rezolvarea anumitor chestiuni privitoare la Ucraina și Europa. Dar poți vedea cu ochii tăi că acele chestiuni ucrainene și europene nu se decid la Anchorage.”

După numeroase așa-zise planuri de pace vehiculate public, după întâlniri succesive la Mar-a-Lago și în alte locații, Secretarul de Stat Marco Rubio a fost nevoit să recunoască de curând că discuțiile despre încheierea războiului din Ucraina nu au condus la niciun rezultat. Între timp, Ucraina își regândește strategia pornind de la premisa că războiul ar putea continua pentru încă 2-3 ani.

În ultimul an balanța nu s-a înclinat în favoarea Rusiei. Dimpotrivă, dinamica războiului pare să se fi schimbat. Inițiativa strategică a început să aparțină Ucrainei. Dovadă sunt nu doar loviturile coordonate asupra industriei petroliere ruse, ci și asupra logisticii și infrastructurii critice.

Analistul militar Mick Ryan consideră că „Rusia pierde treptat inițiativa strategică.” Una dintre dovezi este campania desfășurată de Ucraina împotriva infrastructurii și rețelelor logistice rusești de pe coridorul terestru care asigură legătura cu Crimeea, prin sudul ocupat al Ucrainei. Strategia Kievului a intrat într-o etapă mai ambițioasă descrisă drept „blocadă logistică”.

În timp ce Rusia continuă să trimită drone peste populația civilă din orașele ucrainene, pentru prima dată de la începutul războiului, Ucraina a depășit Rusia în ce privește numărul de atacuri cu drone cu rază lungă. Potrivit rapoartelor realizate de Atlantic Council și United24, vastul teritoriu al Rusiei a devenit din acest punct de vedere o vulnerabilitate. Doar în luna martie Ucraina a trimis 7000 de drone împotriva unor ținte militare și strategice din Rusia, unele aflate la 1700-2000 de kilometri distanță.

 

Paradoxul escaladării din slăbiciune

Acesta este probabil paradoxul cel mai relevant pentru România în contextul actual. În ultima vreme am asistat la intensificarea provocărilor Rusiei împotriva Europei, inclusiv prin creșterea incursiunilor de drone rusești în spațiul aerian al statelor aflate pe Flancul Estic al NATO.

Mai degrabă decât a fi interpretată ca un semnal de forță, această escaladare poate fi de fapt o încercare de a compensa percepția de slăbiciune crescândă. Cu o economie afectată de război, o Rusie care pierde teren în Ucraina poate deveni cu atât mai periculoasă. Rusia continuă să testeze nu doar răspunsul militar al NATO, ci și reacția liderilor politici, a instituțiilor și mai ales a societăților europene.

James Sherr, associate fellow la Royal Institute of International Affairs, consideră că schimbarea de mentalitate din Europa reprezintă un motiv strategic pentru o escaladare din partea Rusiei. „Rușii s-au raportat la Europa ca la un vasal al SUA, o platformă pentru sisteme de armament și capabilități americane. Ce văd acum este că părți din Europa au ajuns să realizeze, chiar dacă nu pot articula public din cauze diplomatice, că este momentul să preia inițiativa în Ucraina, că au nevoie să-și găsească singure răspunsul la întrebarea cum să descurajeze și îngrădească Rusia.”

Procesul adaptării Europei a început, dar este încă lent și parțial. Dacă ne uităm doar la România, ultimele incidente de securitate (drona rusească prăbușită peste un bloc în Galați care a rănit doi cetățeni și drona de proveniență ucraineană deviată de ruși care a explodat în Portul Constanța) ne-au arătat cât de departe este încă statul român de realitatea războiului și de un răspuns coerent și eficient.

Am putea crede că o Rusie slăbită ar reprezenta o amenințare mai mică. În mod paradoxal însă, lucrurile stau invers. Atunci când își simt puterea amenințată și când se îndepărtează de obiectivele strategice, regimurile autoritare sunt tentate să-și intensifice eforturile. Pentru cineva care înțelege doar limbajul forței, precum Putin, menținerea percepției de forță devine prioritară. Pe acest fond, ne putem aștepta la o intensificare a acțiunilor Rusiei și la o escaladare la granițele Europei.

Cele trei paradoxuri ne arată că în războaie contează nu doar resursele, forța și mărimea unui stat, ci capacitatea de adaptare și inovație tehnologică și strategică. Pentru Ucraina, întrebarea azi nu mai este dacă poate rezista – a arătat deja că o face –, ci care este următorul pas al strategiei pentru victorie. Iar pentru Europa rămâne provocarea de a-și accelera adaptarea și de a fi pregătită pentru orice escaladare din partea Rusiei.