Vara anului 1990 a fost una aproape magică pentru Europa Centrală și de Est. Euforia eliberării de sub dictatura comunistă, sentimentul victoriei și al unui nou început purtau cu ele speranța și încrederea că de acum înainte orice era posibil: reîntoarcerea în familia democrațiilor occidentale, accesul la oportunități, libertatea, prosperitatea și securitatea. Un viitor încă nescris se așternea înaintea fostelor state comuniste. După decenii de oprimare și de apartenență forțată la sfera de influență sovietică, popoarele din Europa Centrală și de Est erau din nou libere să își aleagă drumul istoric.

Vântul schimbării ajunsese și la Moscova unde Gorbaciov găzduia una din ultimele întâlniri ale Pactului de la Varșovia, deja golit de conținut și în curând defunct. Era 7 iulie 1990, iar Lech Walesa, Vaclav Havel și liderii statelor Pactului se aflau la Moscova cu un mesaj clar.

Fostul prim-ministru al României din acea vreme, Petre Roman, rememorează într-un interviu acordat Mediafax discuțiile de la acea întâlnire astfel: „Vorbind pentru România, am spus că România nu mai dorește să mai existe acest Pact de la Varșovia…și că nu dorim nicio altă formulă intermediară.” Ideea ca dispariția fostei alianțe militare a statelor comuniste să fie dublată de dispariția NATO era îmbrățișată doar de Gorbaciov, dar respinsă de toate celelalte state. „Nu susținem această idee și nici nu dorim vreo condiționare legată de formula de securitate…și fiecare țară a spus cam același lucru,” a continuat Petre Roman.[1]

Declarațiile de atunci au fost urmate de acțiuni decisive din partea României, aflată în avangarda statelor foste comuniste care au bătut cu mult curaj politic la poarta Alianței Nord-Atlantice. Aflat la NATO în luna octombrie a aceluiași an, Petre Roman a pledat timp de trei ore cauza României în fața celor 16 ambasadori la NATO. Așa începea parcursul României pe calea integrării în familia trans-atlantică. Aveau să treacă 14 ani până la materializarea ei, 14 ani în care s-au pus toate eforturile, energiile și speranțele unei întregi națiuni.

În lumina recentului război declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, în multe cercuri influente de la Washington și nu numai, a început să își facă loc, tot mai vocal, un narativ care pune sub semnul întrebării extinderea NATO, utilitatea ei strategică și geopolitică, în numele realismului în relațiile internaționale. Dincolo de faptul că alimentează propaganda de la Kremlin și se face instrumentul justificării unor atrocități, o asemenea evaluare conține în sine câteva vicii de fond.

În primul rând, argumentația de acest tip privește extinderea NATO aproape exclusiv ca pe un joc între marile puteri în care statele din Europa Centrală și de Est nu au fost actori, ci mai degrabă simplu obiect asupra căruia se răsfrâng deciziile din arena internațională. „Acum, mă tem că o grămadă de oameni au căzut în această capcană. Pentru că propaganda lui Putin despre toate astea neagă faptul că polonezii, ungurii, cehii, inițial în anii ‘90 au dorit să se alăture NATO din propriile lor motive. La fel și Țările Baltice. Și un număr de alte țări în diferite momente au dorit să se alăture,” susține Fiona Hill, fost director în cadrul Consiliului de Securitate Națională al SUA și specialist de renume în materie de Rusia.[2]

Pentru o țară ca România, integrarea în NATO și întoarcerea în lumea democratică a fost nu doar un proiect național, ci o evoluție naturală pentru o societate care nu a dorit și nu a ales niciodată să fie parte din sfera de influență rusească. Dacă bunicii noștri au trăit cu așteptarea și neobosita speranță că, mai devreme sau mai târziu, „vin americanii” să ne sprijine în eliberarea de comunism, dacă părinții noștri au trăit ca o „generație de sacrificiu” care și-a văzut visele spulberate și viețile îngrădite de opresiunea comunistă, generația mea a crescut cu emoția și entuziasmul de a fi parte din demersul național al integrării în NATO. Sunt încă vii amintirile despre summit-ul NATO de la Madrid din 1997 și dezamăgirea că România nu a făcut parte din acel val de extindere. Dar la fel de pregnante au rămas și amintirile vizitelor președinților americani Bill Clinton și George W. Bush și bucuria că în cele din urmă România și-a recăpătat locul în familia europeană și euro-atlantică.

Țările Central și Est Europene și popoarele lor nu s-au alăturat NATO împotriva Rusiei, ci pentru că au învățat lecțiile istoriei, au trebuit să fie responsabile de propria lor securitate și au dorit să facă parte dintr-un construct mai amplu pe bază de valori. Nu NATO singur a decis să se extindă spre est, ci statele foste comuniste au cerut cu forță, curaj și determinare să fie acceptate în Alianța Nord-Atlantică, o îmbinare perfectă între o filosofie realistă și una bazată pe valori. Iată ce spune Ivo Daadler, președintele prestigiosului think tank Chicago Council on Global Affairs, întrebat de Foreign Affairs dacă extinderea Alianței Nord-Atlantice a fost o eroare: „Extinderea NATO a răspuns aspirațiilor popoarelor care au scăpat de sub jugul dominației sovietice ca să fie libere și în siguranță. Întrebați oamenii din Polonia, Statele Baltice, România și alții dacă ei cred că a fi parte din NATO a fost o greșeală strategică.”[3]

În acel context istoric și în acel climat din societățile recent eliberate de comunism, refuzul acceptării în NATO pentru a proteja „orgoliul geopolitic” al adversarului cu ambiții imperialiste de la răsărit ar fi fost perceput ca o trădare; o nouă abandonare a regiunii, o nouă separare de familia occidentală și o invitație deschisă spre restaurarea vechilor sfere de influență.

Într-un exercițiu de istorie contrafactuală, adeseori util, să ne imaginăm pentru un moment o lume în care NATO și Statele Unite ar fi răspuns „nu” la cererea statelor foste comuniste. Absența extinderii ar fi creat un vid de putere și influență care se cerea imediat ocupat. Iată cum argumentează pe această temă Francis Gavin, profesor la Johns Hopkins University: „Când evaluăm o politică, este important să evaluăm și evoluții contrafactuale plauzibile. Fără extinderea NATO, un vacuum de putere periculos ar fi putut apărea în centrul Europei…În absența calității de membru NATO, polonezii și alții ar fi putut să caute să-și obțină propriile arme nucleare. Cum s-ar fi dezvoltat o Germanie recent reunificată în asemenea circumstanțe?…Nu există nicio garanție că Rusia ar fi fost mulțumită cu orice alt aranjament de securitate european care nu însemna o întoarcere la fostul său imperiu și sferele sale de influență.”[4]

Acesta este al doilea viciu de fond. Un număr de cercetători și analiști de politică externă de orientare realistă consideră extinderea NATO o eroare ce putea fi evitată prin înlocuirea Alianței Nord-Atlantice cu o altă arhitectură de securitate care să menajeze sensibilitățile Rusiei (sugestiile merg de la păstrarea sau extinderea Parteneriatului pentru Pace fără acceptarea statelor foste comuniste în NATO și până la creare unei noi alianțe euro-asiatice sau altei formule care să includă Rusia).

S-a ajuns aici, la situația de azi și la războiul din Ucraina, nu din cauza expansiunii NATO, ci tocmai pentru că apetitul pentru expansiune al Rusiei a fost subestimat, la fel ca și disponibilitatea acesteia de a apela fără nicio ezitare la orice mijloace (inclusiv agresiunea militară clasică), din cauza convingerii oarecum naive că Rusia s-ar opri dacă i se dă câștig de cauză, dacă i se lasă spațiu de manevră.

Nu trebuie să ne uităm mai departe de anexarea ilegală a Crimeii din 2014. Ezitările unora din statelor occidentale, precauția reacțiilor, continuarea proiectelor cu Rusia, inclusiv Nord Stream 2, nu au făcut decât să încurajeze agresivitatea Rusiei în fața a ceea ce a părut drept slăbiciune și lipsă de unitate. Chiar la începutul războiului din Ucraina, încă persista ideea, pe cât de contrară evidențelor pe atât de periculoasă, că Rusia s-ar opri dacă i s-ar face concesii teritoriale.

În articolul lor „Păstrați ușa NATO deschisă pentru Ucraina”, Eric Edelman și David Kramer demonstrează cum argumentele împotriva extinderii NATO fac jocul puterii de la Kremlin, „îl răsplătesc pe Putin pentru agresiunea sa și atribuie vina pentru actuala stare de fapt nu către liderul rus, așa cum ar trebui, ci către extinderea NATO care a ajutat la stabilizarea continentului european mai mult de șapte decenii. Putin invocă extinderea NATO ca o scuză convenabilă, când de fapt adevărata lui teamă este emergența unor state democrate, de succes, orientate către Vest de-a lungul granițelor Rusiei.”[5]

În fine, dar nu în ultimul rând, argumentația realistă împotriva extinderii NATO trece cu vedere contribuția statelor din Europa Centrală și de Est la stabilitatea și securitatea unei regiuni complicate și complexe geopolitic și mai ales semnificația pentru democrație pe care a avut-o includerea lor în Alianța Nord-Atlantică. NATO nu este o doar o alianță militară, ci una a valorilor democratice, iar procesul tranziției și mai apoi al consolidării democratice a coincis cu cel al integrării în NATO pentru statele foste comuniste.

Țările din Europa Centrală și de Est au fost cele care nu au căzut în capcana subestimării Rusiei și care au înțeles seriozitatea amenințării de securitate mai devreme decât unii parteneri occidentali. Avertismentele venite în numeroase rânduri pe canale diplomatice dinspre Polonia, România sau Țările Baltice cu privire la Rusia au fost privite cu scepticism, considerate exagerate sau ignorate, din diverse motive, de la interese economice până la evaluări strategice eronate. Încă dinaintea declanșării războiului din Ucraina, Țările Baltice, Polonia, România și Croația depășeau procentul de 2% din PIB alocat bugetului apărării[6]. În 2015, la inițiativa președinților României și Poloniei, 9 state din regiune s-au constituit în așa zisul format „București 9” (sau B-9) care le-a permis să-și alinieze pozițiile și să se prezinte coerent ca o forță în interiorul Alianței Nord-Atlantice. Astăzi mai mult decât oricând este vizibil efortul și contribuția statelor din Europa Centrală și de Est la susținerea Ucrainei împotriva agresiunii Rusiei.[7]Aflate azi în NATO, aceste state se regăsesc nu doar de partea „dreaptă” a istoriei, ci în familia euro-atlantică în care au ales să fie, beneficiare și furnizoare de securitate deopotrivă.

Când vicepreședintele SUA Kamala Harris[8] a venit la București și a reafirmat hotărârea Statelor Unite de a apăra „fiecare centimetru de teritoriu NATO”, eforturile și speranțele mai multor generații au fost duse la bun sfârșit în acest mesaj istoric: generația bunicilor noștri care au așteptat să „vină americanii”, a părinților noștri trecuți prin comunism ca o generație de sacrificiu și a noastră, a celor care am crescut odată cu tranziția și care am văzut în aderarea la NATO un ideal împlinit. Pentru ca nimeni după noi să nu se mai nască vreodată sub dictatură sau ocupație.

[1] „Interviu: Roman – Pentru intrarea lui NATO în 2004 trebuie să îi mulțumim lui George W. Bush”, Mediafax, 29 martie 2014, https://www.mediafax.ro/politic/interviu-roman-pentru-intrarea-in-nato-in-2004-trebuie-sa-ii-multumim-lui-george-w-bush-video-12356616. Vezi și cronologia relațiilor România – NATO, disponibilă pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe, https://www.mae.ro/node/5346.

[2] „Putin’s War in Ukraine. A conversation with Fiona Hill and Angela Stent, Brookings Institution, 19 februarie 2022, https://www.brookings.edu/essay/putins-war-in-ukraine-a-conversation-with-fiona-hill-and-angela-stent/

[3] Revista Foreign Affairs a intervievat un număr de experți în aprilie 2022 cu întrebarea „A fost extinderea NATO o greșeală.” „Was NATO Enlargement a Mistake?”, Foreign Affairs, 19 aprilie 2022, Was NATO Enlargement a Mistake? | Foreign Affairs.

[4] Idem.

[5] Articolul lui Edelman și Kramer este scris ca răspuns la un alt articol publicat în Foreign Affairs al lui Michael Kimmage, care pleda pentru „închiderea ușilor NATO.” Ambii autori au servit în administrația George W. Bush, primul ca Subsecretar al Apărării, al doilea ca Asistent al Secretarului de Stat pentru Democrație, Drepturile Omului și Muncă. Eric S. Edelman, David J Kramer, „Keep NATO’s Door Open to Ukraine. Washington Shouldn’t Grant Putin the Sphere of Influence He Wants.” Foreign Affairs¸ 31 ianuarie 2022, Keep NATO’s Door Open to Ukraine | Foreign Affairs.

[6] Informații obținute de pe site-ul https://worldpopulationreview.com/country-rankings/nato-spending-by-country

[7] Despre contribuția Poloniei vezi „How Poland has become ‘the frontline of the NATO alliance’”, 25 martie 2022, https://www.pbs.org/newshour/show/how-poland-has-become-the-frontline-of-the-nato-alliance.

[8] Vezi „Remarks by Vice President Harris and President Iohannis of Romania in Joint Press Conference”, 11 martie 2022, https://www.whitehouse.gov/briefing-room/speeches-remarks/2022/03/11/remarks-by-vice-president-harris-and-president-iohannis-of-romania-in-joint-press-conference/.

Opiniile expuse în acest articol aparțin autorului și nu reprezintă poziția CPD