În urmă cu câteva zile The New York Times a publicat în premieră povestea unei călătorii în Orientul Mijlociu care se poate să fi schimbat soarta alegerilor pierdute de Jimmy Carter în favoarea lui Ronald Reagan, în 1980. Din mărturia lui Ben Barnes, fost lider politic în Texas și din efortul investigativ al jurnalului avem astăzi tot mai multe semnale că în vara anului 1980 a existat un efort de sabotare a campaniei lui Carter prin prelungirea crizei ostaticilor din Iran. Barnes participase la o delegație în Orientul Mijlociu, alături de mentorul său John Connally, delegație a cărei misiune fusese – mărturisește Barnes la mai bine de 43 de ani de la evenimente – aceea de a transmite pe diverse canale iranienilor să nu elibereze ostaticii până după alegeri, pentru că vor negocia mai bine cu Reagan. Începută în noiembrie 1979, când ambasada SUA la Teheran a fost ocupată și 52 de cetățeni și diplomați americani luați ostatici de un grup militarizat, criza avea să se încheie la câteva ore după inaugurarea lui Reagan.

Deși Barnes nu a putut spune cu certitudine nici dacă Reagan știa, nici dacă mesajul a ajuns realmente la iranieni, povestea a generat emoție și mai ales a readus la suprafață tema intersecției dintre politica externă și politica internă.

Convingerea general răspândită între specialiști și politicieni deopotrivă, probată cu date de-a lungul timpului, este aceea că politica externă contează foarte puțin sau deloc în alegeri, iar marile teme care mișcă electoratul sunt cele economice, care se răsfrâng în viața de zi cu zi a votanților. „It’s the economy, stupid!” nu este însă un panaceu universal pentru a câștiga sau pierde alegeri, iar în istoria recentă există exemple care contrazic sau cel puțin nuanțează această teorie. Povestea lui Barnes ne reamintește faptul că uneori evenimente care se petrec în afara granițelor au impact electoral intern și chiar pot determina rezultatul alegerilor.

În Statele Unite există chiar un model, denumite „pâine și pace” („Bread and Peace”) care interpretează rezultatul alegerilor prezidențiale prin prisma a două variabile: performanța economică și numărul de victime în rândul soldaților americani din teatrele de operațiuni din străinătate. Tema războiului în general a avut de-a lungul timpului rezonanțe politice interne în SUA, fie reflectate în susținerea din partea publicului american pentru intervenții militare, în special imediat după 11 Septembrie, fie dimpotrivă printr-o aversiune dezvoltată în timp împotriva așa-numitelor „războaie eterne” („forever wars”). După 11 Septembrie, republicanii și George W. Bush au câștigat următoarele runde de alegeri, inclusiv pe cele intermediare, în condițiile în care, în 2002, 73% dintre americani susțineau intervenția militară în Irak. Astăzi doar 36% din public consideră că războiul din Irak a fost o decizie corectă.

Având în vedere actualul context geopolitic există la acest moment suficiente premise să credem că politica externă va juca un rol în alegerile americane prezidențiale de anul viitor mai mult decât în alte momente de-a lungul istoriei. Chiar dacă nu pot determina singure rezultatul, temele de politică externă pot avea o greutate decisivă și, corelate cu circumstanțele interne, pot contribui la soarta alegerilor.

În urmă cu câteva săptămâni, guvernatorul statului Florida, Ron DeSantis, anticipat a fi unul din candidații republicani în alegerile prezidențiale și concurentul principal al lui Donald Trump pentru nominalizare, a făcut un comentariu despre războiul din Ucraina care a generat reacții critice din ambele părți ale spectrului politic. După ce inițial a spus că războiul din Ucraina este o doar „dispută teritorială” în care Statele Unite nu ar trebui să se implice și mai tare, DeSantis a fost nevoit să își nuanțeze declarațiile, inclusiv sub presiunea republicanilor din Senat.

Semnalul pe care îl dau declarațiile lui DeSantis este însă dublu. Pe de-o parte, soarta nominalizării republicane va depinde de un public ultraconservator și izolaționist care contestă sprijinul acordat de SUA Ucrainei. Pe de altă parte, tema războiului din Ucraina va își găsi loc în mesajele de campanie, ca temă de atac împotriva administrației Biden. Vom asista, probabil, din partea republicanilor, la o intersecție dintre tema economiei și cea a războiului.

De cealaltă parte, nici tema democrației, preferată de tabăra democrată și de administrația Biden, nu poate fi separată de războiul din Ucraina și de evoluția acestuia. Președintele Biden a descris conflictul în termenii luptei dintre democrație și autocrație, între libertate și represiune și a promis să sprijine Ucraina să se apere împotriva Rusiei „atâta timp cât este nevoie”. Putem anticipa, așadar, că evoluția conflictului va influența percepția asupra eficienței și performanței actualei administrații și implicit perspectivele electorale ale acesteia.

Nu doar războiul din Ucraina face ca politica externă să fie pe agenda publică în Statele Unite și probabil pe agenda de campanie. Tensiunile crescânde din relația cu China nu țin doar de planul relațiilor internaționale. A fi „dur la adresa Chinei” („taugh on China”) a ajuns să fie mai degrabă un mesaj despre politica externă adresat publicului intern, în timp ce politicienii se întrec în a demonstra care este mai intransigent în raport cu China. Încă de anul trecut, alegerile intermediare au abundat în reclame electorale în acest sens, iar portretizarea adversarului ca „slab” în raport cu China a devenit un narativ de atac preferat.

Suntem așadar pe un teren unic, creat de intersecția între contextul internațional particular, caracterizat prin redefinirea ordinii globale și a raporturilor dintre marile puteri, pe de-o parte și transpunerea temelor de politică externă în plan intern, pe de altă parte. Acest moment de „inflexiune”, așa cum îl numește Joe Biden, va face ca politică externă să conteze în politica internă americană pentru perioada următoare, inclusiv în anul electoral 2024.

Opiniile expuse în acest articol aparțin autorului și nu reprezintă poziția CPD